Rodica Gramma, master în legislație și management în sănătate, master în bioetică, doctor în filozofie, conferențiar universitar al Școlii de Management în Sănătate Publică
Acest caz trist dovedește existența unor lacune grave în sistem și nu doar în cel medical. Nu pot să susțin ceva despre greșeala sau vina medicului pediatru, de aceasta se ocupă instanța de judecată. Însă apar multe întrebări la acest subiect. Mama este externată la a cincea zi, la insistența ei, cu asumarea unor responsabilități cu referire la tratamentul copilului. Ar fi trebuit medicul din spital să acționeze cumva în special? Poate, însă foarte puțini sau practic niciun medic care lucrează astăzi în sistemul medical nu o să vă spună despre existența vreo unui document sau proceduri instituționalizate care să le indice pașii cum să procedeze în astfel de cazuri. În mare parte se procedează bazându-se pe propria intuiție, propriile valori… Desigur, a fost expusă recomandarea de a consulta medicul din localitate după externare. Ea nu a făcut-o. De ce? Și care este sistemul actual de monitorizare a responsabilității părinților față de îndeplinirea obligațiilor față de copii lor? Totodată, noi avem zeci de sate fără medici de familie. Dacă și în acesta ar fi fost lipsă de medic, pe cine trebuia ea să consulte?
Pe de altă parte, până unde ar fi trebuit să fie obligația medicului din spital? Să meargă personal, din propria inițiativă să o viziteze în sat? O astfel de acțiune, cred, îi depășește funcția. Pe cine ar fi trebuit să sesizeze?
Discut deseori cu medici care îmi povestesc istorii reale din practica lor. De exemplu, e trist cazul unui copil care locuiește cu o mamă cu probleme de sănătate mentală și care îi povestește în fiecare seară că toți vor să îl violeze. Ea nu îi permite să iasă din casă. Medicul neurolog a bătut multe uși, dar în afară de indiferență nu a găsit nimic. Cine ocrotește acel copil la noi în țară de boala mamei lui? Recent a fost mediatizat cazul când un medic a insistat ca copilul să fie internat și a fost agresată de tatăl care considera că copilul lui nu are nevoie de tratament în spital. Pur și simplu, și-a luat copilul și a plecat. Și dacă acest copil face o complicație peste noapte? Va fi învinuit tatăl sau medicii care nu l-au internat?
Tot mai frecvent medicii găsesc soluția în semnarea refuzului de către părinte. Dar este oare această soluție cea mai corectă? Copilul nu este proprietatea părintelui și, cu regret, sunt cunoscute sute de cazuri când decizia și acțiunea părintelui afectează copilul. Astfel, atunci când medicul are măcar și suspecția că acțiunea părintelui induce riscuri pentru beneficiul, viața și sănătatea copilului, ar fi trebuit să existe niște indicații clare și exacte cum să procedeze personalul medical. În special când e zi de odihnă sau pe timp de noapte, sau atunci când părintele refuză să și pună semnătura, își ia copilul și pleacă? Cineva va invită poliția, dar mai departe ce urmează? Poliția va face protocol? Noi vorbim la moment de copil cu probleme de sănătate urgente.
Tragedia este că avem astăzi în societate o insuficiență gravă de colaborare între serviciile responsabile de asigurarea dreptului la sănătatea a populației, inclusiv asigurarea acestui drept copiilor, în special celor născuți în familii cu părinți cu un grad scăzut de responsabilitate și cultură sanitară.
Este indiscutabil faptul că medicul trebuie să fie responsabil de corectitudinea și calitatea tratamentului aplicat și, dacă specialiștii vor constata greșeli, acesta merită pedepsit. Însă, este evident și faptul că vina pentru decesul acestui copil trebuie împărțită între mult mai mulți factori.