Opinie oferită în contextul știrii privind noile recomandări pentru medici privind gestionarea cazurilor copiilor zdruncinați de părinți.

Doamna Turcu, Moldova e o țară în care violența în familie reprezintă un fenomen larg răspândit. Este aplicată cu bună știință ori fără, după principiul „bătaia e sfântă”. Zilele trecute relatam despre noile recomandări adoptate de autoritatea națională în sănătate din Franța pentru medici privind gestionarea cazurilor copiilor zdruncinați de adulți. În termeni mai populați ar fi să-l zgâlțâi cu forță. Ce se știe despre sindromul copilului scuturat, zdruncinat, agitat? E un fenomen des întâlnit printre micuții care ajung la dumneavoastră?

Pot să vă spun că sindromul copilului zgâlțâit (SCZ) este o formă severă de abuz fizic asupra copiilor. De obicei, micuții sunt zdruncinați cu violență de umeri, brațe sau picioare, lucru, care în consecință, poate provoca sângerări intra-craniene (în creier) sau intraoculare (în ochi).

Cel mai frecvent factorul declanșator al SCZ este plânsul copilului. Se întâmplă mai ales atunci când mama, tata ori un alt îngrijitor, din cauza surmenajului, încearcă să-și liniștească bebelușul prin scuturare, zdruncinare, agitare. Din păcate, nu sunt cazuri confirmate de SCZ în Moldova, deși practica de scuturare nu este străină îngrijitorilor de copii din țara noastră. Nu avem date, pentru că părinții nu vorbesc despre asemenea episoade, dar nici medicii nu sunt foarte familiarizați cu acest sindrom. De ce? Deoarece pentru a diagnostica SCZ deseori este nevoie să le adresăm întrebări specifice părinților sau îngrijitorilor.

Ce vârstă au de obicei acești copii?

Au sub șase ani. Cele mai multe victime însă ale acestui tip de abuz sunt copiii care au vârsta mai mică de un an și chiar mai mică de șase luni. Și mai des se întâmplă să fie zdruncinați gemenii, întrucât în cazul lor părinții sunt și mai obosiți.

Copiii mici, de până la un 1 an, mai des fac complicații severe provocate de SCZ, în mod special din cauza particularităților anatomice ale corpului: capul este mai mare decât corpul, iar mușchii gâtului sunt slab dezvoltați. Deși decese au survenit și la copiii de vârste mai mari de 5-6 ani și chiar la adulți în cazul zdruncinării violente.

Recunosc adulții că-și mai „zgâlțâie” din când în când copiii pentru a-i liniști?

Literatura internațională spune că părinții adesea refuză să recunoască că au aplicat zdruncinări violente în încercarea de a liniști copilul care plânge. Ei spun că trauma este rezultatul unei căzături sau totul s-a întâmplat în timpul unui joc inocent.

Agitarea violentă care însă provoacă sindromul copilului zdruncinat nu are loc în timpul unui joc inocent și nici dacă aceștia au căzut de pe pat. Sunt niște justificări false ale părinților sau celor care au grijă de copii. Astfel de întâmplări nu provoacă leziuni interne, care pot lăsa copilul cu sechele pe viață. Totodată, în timpul legănatului pe genunchi sau când îl arunci în sus, chiar dacă sunt niște procedee riscante, ele nu provoacă traume interne.

Dacă mă refer la părinții din Moldova, cred că mulți dintre ei nu cunosc despre aceste riscuri și le atribuie altor momente.

Cât de grav este să-ți scuturi copilul, mai ales dacă e vorba de un bebeluș de câteva luni? Ce consecințe pot urma pentru sănătatea acestuia?

Sindromul copilului zdruncinat are drept rezultat leziuni severe ale creierului. Cel puțin 1 din 4 copii care este agitat violent, din păcate, decedează. Și aproape toți supraviețuitorii (aproximativ 70%) SCZ rămân cu sechele grave pe toată durata vieții, inclusiv dificultăți mentale, întârzieri de dezvoltare, paralizie cerebrală, disfuncție motorie severă, orbire și/sau convulsii.

În timpul zdruncinării sau agitării violente, capul copilului face mișcări bruște înainte-înapoi, uneori însoțite de mișcări rotatorii, care au drept rezultat lovirea creierului de pereții craniului, determinând ruperea vaselor creierului și din interiorul ochiului. În rezultat zonele care au fost supuse lovirii suferă leziuni permanente, cu pierderea funcției de care răspund, iar consecințele sunt nefaste și de durată.

Cum înțelegeți că un bebeluș este zdruncinat de părinți. Ce simptome are?

Adesea, nu există semne fizice evidente, cum ar fi vânătăi sau sângerări, pentru a indica o traumă. SCZ se suspectează în cazul:

  • Oricărui copil mic cu un istoric (anamneză) care corespunde semnelor și simptomele prezente;
  • Prezența unui nou partener adult în familie;
  • Întârzierea în solicitarea asistenței medicale;
  • Un istoric sau suspiciune anterioară de abuz;
  • Modificări inexplicabile în starea neurologică, șoc inexplicabil.

Deseori nu există traume externe evidente. Cu toate acestea, copiii cu SCZ pot prezenta unele semne imediate:

  • Somnolență marcată sau incapacitatea de a fi trezit
  • Lipsa de răspuns la stimuli
  • Incapacitatea de a urmări cu privirea
  • Confuz, stare neliniștită sau agitat
  • Convulsii
  • Pierderea interesului față de mediul înconjurător
  • Vorbire neclară, incapacitatea de a scoate sunete
  • Plâns necontrolabil, slab
  • Incapacitatea de a fi consolat
  • Refuzul inexplicabil de a mânca
  • Vărsături, iar în cazuri extreme
  • DECES!!!

Există și complicații pe termen lung:

  • Dificultăți de învățare, de însușire
  • Tulburări de comportament
  • Mișcări limitate ale corpului sau absența acestora
  • Orbire
  • Convulsii.

Să admitem că părinții nu știu despre consecințe și poate nici nu se gândesc la ele din simplu motiv că ei nu văd o problemă în a zdruncina un bebeluș. Printre medici e cunoscut fenomenul? Ce se știe despre el? Dvs când ați început să-l studiați, analizați?

În 2013 am participat la un curs în urgențe pediatrice, când am ascultat o lecție despre la acest sindrom. A fost o informație nouă pentru mine, deoarece anterior nu auzisem despre aceasta. De atunci, când le predau studenților de la anul V, la modulul de pediatrie, le povestesc și despre existența SCZ. De altfel și colegii mei din cadrul Departamentului de Pediatrie vorbesc despre acest sindrom, astfel sper ca noua generație de medici și părinți să fie familiarizați cu riscurile zdruncinării unui copil.

Cine poate să stabilească dacă un copil are sindromul copilului zdruncinat sau nu?

Orice medic de familie sau pediatru, dar pentru confirmarea leziunilor la nivelul creierului și a ochilor este nevoie de investigații mai specifice pe care poate să le indice medicul neuro-pediatru.

Este în general percepută ca o problemă acest sindrom, care trebuie pus în discuție printre specialiști sau există altele mai prioritare în domeniul sănătății copilului?

SCZ nu este numai o crimă; este o problemă de sănătate publică care poate fi prevenită, deoarece plânsul inconsolabil este declanșatorul primar pentru zdruncinarea unui copil. Este important ca în timpul vizitelor medicale de rutină medicul de familie să întrebe părinții despre modul în care aceștia depășesc situațiile de stres, să discute cu ei despre ce pot face atunci când se simt frustrați de plânsul copilului, cum ar fi:

  • Părintele care simte un sentiment major de frustrare trebuie să părăsească pentru câteva minute camera copilului, asigurându-se totuși că acesta este în siguranță în pătuț.
  • Să telefoneze un prieten apropiat cu care să discute
  • Să facă o baie sau un duș cald
  • Să lase copilul în grija unei persoane apropiate în care are încredere și să iasă la aer liber pentru 5-10 minute
  • Dacă părintele presupune că plânsul este cauzat de vreo afecțiune să ceară sfatul unui medic.

Vreau să le reamintesc părinților că plânsul copilului este ceva firesc și acesta va înceta, iar faptul că micuțul plânge nu înseamnă că părintele este un părinte rău. Este mult mai bine ca atunci când bebelușul plânge părintele să iasă din cameră, decât să-și piardă controlul și să-l zdruncine. Chiar și câteva secunde pot avea consecințe nefaste asupra sănătății copilului. Orice problemă care implică viața și sănătatea copilului este importantă. În cazul SCZ este necesară informarea populației despre riscurile pe care le poartă aceste acțiuni.