Neurochirurgul Grigore Zapuhîh: „Acum eu pot să-mi tratez bine pacientul. Să-l trimit acasă astăzi, nu mâine. Prin anii ‘80 produceam și invalizi. Nu eram noi de vină, așa era medicina”

Autor: Irina Papuc

La noi este cunoscut mai puțin, în schimb a reușit să se impună și să fie respectat de comunitatea medicală internațională. Presa a început să vorbească despre el după operația pe creier inedită fără anestezie generală, efectuată lui Denis Onuță. L-am provocat la o discuție. Ne-a povestit cum a început cariera lui medicală – cu urcușuri și coborâșuri, cu lovituri în spate, dar și cu... „baghete fermecate”. Cariera lui se limita la aflarea „pe banca de rezervă”, deși era foarte bun în ceea ce făcea. Petru Lucinschi, cel de-al doilea președinte al Republicii Moldova, i-a schimbat cursul carierei. Aflați cum, citind interviul cu neurochirurgul Grigore Zapuhlîh.

Cum v-ați decis să faceți carieră în medicină?

A fost o decizie firească, deoarece mama a fost asistentă medicală, iar tata - veterinar. Sora mea și soțul ei sunt, la fel, medici. Mirosul de iod și medicamente a pătruns adânc în mine și a devenit cel mai plăcut.

Astfel, după gimnaziu am ales să fac medicina. La început nu era foarte entuziasmant. Pornise rutina – anatomie, lucru cu cadavrele. Dragostea vine de la caracter. Mie îmi place să acționez foarte rapid, de aceea m-am specializat în chirurgia generală.

Cum ați ajuns să vă specializați în neurochirurgie?

Marele meu noroc! Începuseră lucruri neobișnuite de la o zi la alta. După ce a finalizat studiile și soția mea, am fost repartizați în Cahul. Urma să predau chirurgia generală viitoarelor asistente medicale. Nu vroiam categoric, eram extrem de indispus, dar m-am dus de nevoie. Nu ne întreba nimeni dacă vrem sau nu.

Am început cu internatura. Sora mea mi-a zis într-o zi: „Străduiește-te să-ți faci munca bine și atunci cineva te va remarca”. Iată că șeful secției Traumatologie din spitalul în care lucram începuse să mă cheme la operații, fiindcă nu erau alți chirurgi. Uneori mă scula și noaptea din somn. Ulterior, mi-a propus să rămân în secție să operez. Eram sigur că voi rămâne în spitalul din Cahul. Într-o zi el mi-a spus că va deschide, într-un spital nou, o secție de neurotraumatologie și că ar vrea să mă ia cu el, dar mai întâi trebuia să merg la Chișinău să fac stagiere timp de un an.

Acolo spitalul s-a făcut, dar eu nu m-am mai întors. Iarăși norocul! Aici a fost un conflict de muncă și trei medici au plecat din serviciu. Și iată s-a întâmplat că trei medici, printre care și eu, am rămas în acest spital să-i înlocuim pe acei trei care au plecat atunci.

Cum era să faci medicină prin anii '80?

Săracul pacient. Metode de investigație anacronice, foarte dureroase. Se introduceau injecții cu aer sau substanță de contrast pentru a vedea creierul. Acum există rezonanța magnetică, inofensivă, fără traume.

Cum depistați atunci un bolnav cu o tumoare?

Mai întâi vedeam că începea să se comporte straniu - avea paralizie sau epilepsie. Făceam injecție în coloana vertebrală și introduceam aer pentru contrast. Făceam așa-numitele trepanații explorative care nu se mai fac demult. Unele tumori puteau fi deosebite cu ușurință. Altele, cum sunt cele gliale, care nu se deosebesc de creier, nu erau depistate întotdeauna. Luam fragmente pentru biopsie sau ratam. Acum există rezonanță magnetică. Știu în cât timp pot înlătura tumoarea și pune pacientul pe picioare. Se făceau operații la coloană, pe 35 centimentri sau 50 de centrimetri exploram boala. Nu aveam niciun fel de tehnologii. Acum avem nevoie de doar cinci milimetri de incizie pentru a introduce endoscopul. Este atât de plăcut să lucrezi! Eu pot acum să-mi tratez bine pacientul. Să-l trimit acasă astăzi, nu mâine. Noi produceam atunci și invalizi. Nu eram noi de vină, așa era medicina.

Acum avem tehnologii ușoare, comode. Este cu totul altceva. Am schimbat radical metodele de tratament. Ne-am apropiat foarte mult de Apus. Nici nu am visat prin anul 1982 că voi avea computer tomograf sau ultrasonograf sau microscop performant. O parte din ele le vedeam la Moscova, pe vremea sovietică; ni se spunea că este Mekka medicinii mondiale. Acum avem o sală de operație care poate fi comparată, după gradul de utilare, cu oricare alta din lume. Vom avea în curând tehnică care ne va permite să operăm cu precizie pacientul, fără vreun risc de paralizie. Am văzut ochii triști la un astfel de pacient. Îmi aduc aminte foarte clar privirea lui… Când veneam acasă și povesteam ce-am văzut nu credea nimeni, nu se știa ce este un microscop.

Când ați vizitat prima oară alte țări decât Rusia?

După 1991, clar. În 1992 am fost la Congresul European de Neurochirurgie de la Moscova. Acolo, iarăși, am avut marele noroc să-i întâlnesc pe polonezi. O organizaţie medicală a finanţat vizita mea la ei. Atunci prima oară în viaţă, la 33 de ani, am văzut dolari. Trebuia să-i schimb pe ruble de-ale noastre şi, bineînţeles, am fost fraierit la schimb. Am stabilit atunci relaţii foarte bune.

O persoană care a avut un mare impact asupra vieții mele și pe care l-am cunoscut atunci era un profesor din Cracovia. Vroiam să discut cu ei, să le spun că vreau să fac stagiere la ei, dar nu puteam scoate niciun cuvânt. Engleza mea de atunci era la nivelul „how do you do?” şi „when are you living Moscow?”. Am scris pe o foaie și când mă blocam de emoții îi arătam foaia. În anul 1992 am câștigat o bursă în Rotterdam. Vai, a fost un șoc, deoarece marea problemă erau banii. Acolo am văzut altfel de medicină. Am stabilit niște relații de prietenie foarte puternice care s-au păstrat și astăzi. Când am revenit am văzut iarăși tehnologii vechi.

Ați avut posibilitatea să rămâneți în străinătate?

Și da, și nu. Prin '90 eram sigur că voi pleca în America. Vroiam să fac rezidențiatul în neurochirurgie. Am trimis scrisori la toate universitățile de acolo. Între timp, învățasem la perfecție engleza. Eram sigur că plec. Dar știți de ce? Nu eram fericit aici pe plan profesional. Eram o rezervă veșnică în echipa de fotbal. Masa de operație era închisă pentru mine.

De ce? 

Erau prea mulți jucători. Și chestia asta rămâne, oarecum, actuală. Am avut knock-down-uri câte vreți. Numai lovituri în spate. Dar knock-out-uri - niciodată.

Și, totuși, cum ați obținut accesul la masa de operație?

A fost o disperare enormă. Credeam că pierdusem totul. Am continuat să trimit scrisori pentru stagiere în toate țările anglofone. Absolut întâmplător m-au acceptat cei din Germania. Am făcut mai multe stagieri la Frankfurt pe Main. Am găsit acolo aerul libertății. Am învățat metode noi de operație. E o adevărată plăcere să înveți de la ei. Asta îmi dădea curaj să nu rămân în afara neurochirurgiei.

Într-o bună zi am avut un pacient deosebit, el fiind o personalitate politică foarte mare – Petru Lucinschi. El a schimbat lucrurile din viața mea parcă cu o baghetă magică. Am devenit mult mai independent. Am primit multe săgeți însă, desigur nu de dragoste. Am rămas aici pentru că acasă există libertate.

Se poate face medicină performantă în Republica Moldova?

Absolut da, deși medicina nu este promovată la noi. Toți o folosesc, apoi o scuipă. De ce să vorbești de rău dacă ai ieșit sănătos din acest spital? Crezi că eu sunt bucuros că pereții spitalului sunt așa sau altfel? Se aud foarte puține lucruri bune despre medicină.

La noi nu este mai rău decât în alte țări. Cadre medicale foarte bune avem, mai rămâne să investim un pic în tehnologii. Și străinii greșesc, nu au două capuri. În anul 2003 urmăream un neurochirurg cunoscut la nivel mondial care efectua o operație. La un anumit moment a comis o greșeală, în rezultatul căreia pacientul a murit. Nu m-am bucurat, Doamne ferește, dar am înțeles atunci că i se poate întâmpla oricui și că nimeni nu este perfect.

De ce maladii suferă cel mai frecvent pacienții dvs.?

Tumori și atacuri cerebrale, traumatisme, anevrisme.

Ați greșit involuntar. Ce ați simțit atunci?

Cel mai mare succes în neurochirurgie este să-ți alegi corect pacientul. Poți alege o metodă bună, dar nu pentru pacientul care trebuie. Fiecare caz este individual. Mă simțeam groaznic. Mă încuiam în cameră și nu vroiam să văd pe nimeni. Se întâmplau lucruri absolut neprevăzute. Dar erau cazuri urgente, dramatice. Pacientul stătea în fața mea, murea peste un minut dacă nu-l operam. Trebuia să fac ceva.

Incidența la tumori cerebrale este în creștere. De ce?

Diagnosticul a devenit mai bun. Acum nu se mai spune că a murit de bătrânețe. Acum există diagnostic corect. Atunci omul murea și nu se știa de ce. Aceasta ar putea fi prima și cea mai obiectivă cauză. A doua ar putea ține de factorii externi. Numărul de operații este mai mare decât pe timpuri. Dacă în anii 1990 se făceau 40 de operații pe an, acum efectuăm aproximativ 700.

Pot fi noile tehnologii o cauză?

Eu mă străduiesc să țin telefonul departe mine, nu-l lipesc de corp. Nu sunt sigur, dar admit că ar putea exista o influență.

Ce părere aveți despre mita din sistemul medical?

Cei 80.000 de euro care se cer în Germania și cei 8.000 de lei - la noi, pentru aceeași operație, fac diferența. Niciodată n-am condiționat pe nimeni. Este înjositor. Dar dacă medicul a făcut totul calitativ este treaba mea ce fac eu cu el. Chestia asta este legiferată în Letonia. Am făcut și foarte multe operații fără să cer niciun ban. Sunt oameni săraci care plâng pe coridoare. Nu poți spune „nu”, pentru că n-are bani.

Am înțeles că vă plac gadgeturile.

Da! Îmi place marca Apple, pentru că respectă tehnica bună, ultra-dotată.

Ce reguli de sănătate respectați?

Niciodată nu am avut o dietă specială. Japonezii mănâncă orez foarte mult, fără pâine. Important este să nu mănânci fără noimă, la miezul nopții. Trebuie să existe o limită și să-ți respecți vârsta. De la o vreme încoace fac gimnastică dimineața.

Domnule Zapuhlîh, vă mulțumim pentru acest interviu!