Într-un proces de recuperare după o intervenție chirurgicală traumatologică este foarte importantă partea ce ține de recuperarea mișcărilor, tonifierea mușchilor și fortificarea oaselor. Această parte de regulă se numește kinetoterapie. Proces destul de important atunci cînd după o intervenție nu poți să îndoi mâna, genunchiul sau mișca membrele.

În general dacă este o intervenție «ușoară» unele exerciții se pot face și acasă, asta în cazul în care, de exemplu, partea operată a fost imobilizată o lună sau mai puțin. Dar, dacă aceasta a fost imobilizată mai mult, de exemplu 4-5 luni, ce facem? Păi, unii medici te trimit acasă și îți spun să faci exact ceea ce ai făcut data trecută. Exerciții, plimbări, băi etc. Dar dacă după ce faci toate astea, nu observi niciun rezultat? Ce îți recomandă? Îți recomandă să continui, odată și odată va fi un rezultat. Și continui tu așa încă un an pînă decizi să cauți singur alternative și centre de recuperare și kinetoterapeuți. Eu apreciez medicii care au încredere în acești specialiști și de la bun început iau decizia corectă, mai ales cînd se vede cu ochiul liber că fără ajutor profesionist nu se va ajunge nicăieri. În săptamîna următoare după intervenție, în salon apare o doamnă, care se prezintă kinetoterapeut. Îmi explică că trebuie neapărat să facem măcar cîteva exerciții ca să păstrăm mișcările care există deja și pentru că sîngele trebuie să circule. Și așa cum exercițiile ajută mușchii să obțină un volum mai mare de oxigen, reducîndu-se astfel durerea din timpul mersului, era exact ceea de ce aveam nevoie. Am început așadar ședința de kinetoterapie, care a durat puțin, dar a fost destul de grea. După ce am fost externată am mers de trei ori pe săptămînă la kinetoterapeut și încetișor, încetișor progresam în fiecare zi. Iar, din ceea ce vedeam la kinetoterapeut făceam acasă. Știind că la Chișinău a trebuit singurică să încerc diferite exerciții pînă am ajuns la kinetoterapeuți, am fost bucuroasă că în Franța așa lucruri sunt percepute altfel de medici.

Spunînd toate astea, sper și vă îndemn să nu așteptați pînă cînd medicul își va aminti să vă spună de centre și de această posibilitate de reabilitare, ci să căutați și să mergeți singuri. Dar și aici fiți foarte atenți. Sînt unele centre care iau banii pentru nimic, dar chiar nimic. Și sînt kinetoterapeuți, care din cauza perseverenței în exces de a reuși vă pot provoca chiar și traume psihologice. Cred, totuși, că kinetoterapia este mult mai practicată azi și mă bucur. Cu tot chinul pe care îl aduce cu ea este o metodă tare bună pentru o recuperare post operatorie eficientă. Altceva mi-aș dori să se schimbe, totuși la kinetoterapeuții noștri ar fi simțul de a înțelege durerea pacientului, de a nu îndruga verzi și uscate doar pentru ca pacienții să plătească acei 160 de lei pe ședință și să fie mai înțelegători. Pentru asta cred că au nevoie de o pregătire psihologică, dar din păcate potrivit buletinului informativ al rectoratului facultății de kinetoterapie, licența în cultura fizică recreativă a Universitații de Stat de Educație Fizică și Sport ceea ce e prioritar și se învață în cei trei ani este însuşita bolilor clinice (neurologia, pediatria, terapia, geriatria, ortopedia, traumatologia etc.), a metodelor de recuperare, a terapiei ocupaţionale şi a masajului în domeniile sus-menţionate, dar nici pe departe niște cursuri de psihologie psihosomatică, care înseamnă legătura dintre corp și spirit. Unele maladii psihice pot apărea din cauza problemelor corpului cărora nu le dăm importanță uneori sau invers unele probleme fizice pot avea un impact major asupra psihicului. Deci, eu aș mai vrea ca kinetoterapeuții noștri să știe cîte ceva despre acest domeniu și să fie „altfel”. Înțelegători și capabili să simtă o dată cu pacientul durerea și să se oprească la timp, pentru că la noi încă se lucrează după metoda: „ Aaa, încă nu te doare tare? Ap dar se poate de mai îndoit”, ceea ce nu e deloc o metodă bună. Totodată, eu sînt recunoscătoare kinetoterapeutei mele din Franța, care acum a devenit o prietenă și un sprijin bun și care de fiecare dată îmi amintea regulile unei ședințe bune atunci cînd aceste reguli nu erau respectate de „ai noștri” și trebuia să am grijă să fie totuși respectate pînă la urmă, cel puțin în cazul meu.