Ala Nemerenco: „Spitalele trebuie să ia parte la salarizarea rezidenților. Astfel va exista o implicare mai mare și monitorizare mai bună”

Ala Nemerenco, șefa Clinicii de Asistență Medicală Primară

Majorarea veniturilor medicilor rezidenți este o inițiativă foarte bună, deoarece după șase ani de studii la medicină, ei nu pot supraviețui doar cu bursa. Asta ar însemna că 30 de lei pe zi trebuie să-ți ajungă să te îmbraci, să mănânci, să plătești chirie, să întreții și o familie. E ceva din domeniul fantasticului.

În SUA, de exemplu, rezidenții sunt plătiți de două ori pentru munca prestată – o dată de către spitalul care îi angajează, dar cu un salariu mult sub veniturile altui personal medical, și a doua oară – de către guvernul federal, care plătește o sumă anuală forfetară pentru fiecare rezident – o medie de 100.000 dolari, precum și un bonus pentru fiecare factură „Medicare” (îngrijiri medicale eng.) depusă, dacă în acordarea serviciilor medicale spitalul implică medici rezidenți. Programul „Medicare” face plăți către spitalele universitare pentru o parte din costurile suplimentare legate de instruirea rezidenților (DGME - direct graduate medical education). „Medicare” nu plătește pentru instruirea studenților, ci doar a rezidenților. Aceste costuri includ burse și beneficii pentru rezidenți, salarii și beneficii pentru personalul didactic care supraveghează rezidenții și costuri globale instituționale, cum ar fi întreținerea și electricitatea.

În Seattle de exemplu, o nursă la camera de urgență este plătită pe oră, pentru tratamente limitate la pacienți cu boli minore. Aceasta este plătită de trei ori mai mult decât medicii rezidenți care lucrează în același departament de urgență. Asta deși rezidenții rezolvă cazuri mult mai grave, precum șocul hemoragic după accident rutier sau stopul cardiac. Acestora li se oferă un tarif egal cu o treime din ceea ce i se plătește nursei. Adesea ca să câștige mai mutl, medicii rezidenți sunt nevoiți să facă câte două norme în spital.

În timpul rezidențiatului rezidenții sunt plătiți aproximativ cu 40.000-50.000 dolari pe an, care este un salariu minim, deoarece rezidenții nu sunt autorizați să practice medicina de sinestătător, și, prin urmare, ei nu aduc în mod independent venituri pentru centrul medical sau spital. Rezidenții, fiind medici în formare, lucrează numai sub supravegherea unui medic curant, care este responsabil pentru pacienții tratați de rezidenți. Ei semnează un contract de angajare cu instituția unde sunt stipulate toate condițiile. În rest, ei se bucură exact de același condiții ca și medicii – asigurări sociale, medicale, sindicate, etc. Alte țări au doar burse.

La noi, inițiativa legislativă a doamnei Valentina Stratan ar putea rezolva problema angajării rezidenților, însă într-o altă opțiune, deoarece actuala modificare se referea doar la definiția medicului cu studii postuniversitare complete. Iar articolul nou introdus vine în contradicție cu punctul b), care spune că medicul are studii superioare complete. Articolul nou introdus se referă la studii postuniversitare incomplete, adică rezidențiat.

În plus, cred că este normal ca orice lucrător medical care execută o procedură medicală, chiar dacă are supraveghetor alături, trebuie să poarte responsabilitate juridică. Și nu este vorba, după părerea mea, despre pregătirea lor profesională suficientă sau mai puțin. Peste hotare, inclusiv studenții, plătesc taxa de malpraxis, deci, aceasta demonstrează că ei poartă responsabilitate juridică, de asemenea și rezidenții. Aceste taxe nu sunt foarte mari în comparație cu ale medicilor. De exemplu în SUA pentru studenții din colegii taxa poate ajunge la 30-70 dolari, iar la Facultatea de medicină a Universității Harvard – circa 200 dolari pe an.

La noi statul trebuie sa vină cu o politică clară în ceea ce ține de angajarea și salarizarea medicilor rezidenți și să găsească cele mai simple, dar și rapide soluții. Există mai multe opțiuni – ar putea exista salariu plătit din serviciile medicale prestate plus bursa, cum este acum. Poate exista doar bursă, dar aceasta ar însemna o povară prea mare pe umerii statului. Totodată, implicarea instituției în plata salariului impune și o mai bună monitorizare din partea ei a activității medicului rezident, implicarea lui mai mare.

Faptul că de atâta amar de vreme nu se găsește o soluție care ar legaliza salarizarea rezidenților demonstrează cât de imperfect este cadrul juridic în domeniul sănătății, fapt dovedit recent și de verdictul Curții Constituționale în cazul Legii Colegiului Medicilor. Și dacă facem trimitere la Legea exercitării profesiunii de medic, se cer rectificări, deoarece articolul 4, p.1 include criterii ce definesc profesia de medic și apare o ambiguitate, deoarece diploma de medic o obțin absolvenții facultății de medicină după șase ani de studii. Or, în acest articol sunt aduse caracteristicile profesiei de medic specialist cu studii complete postuniversitare, adică inclusiv rezidențiat. Iar definiția criteriilor caracteristice activității de medic ar indica exact ceea ce ne lipsește – medic, fără studii de rezidențiat. Părerea mea este că modificările ar trebui să fie efectuate în această lege, de altfel cum s-a și propus pe moment.