CAMPANIE//Natalia Postolachi, director CASMED: „A fost un caz care ne-a șocat. A trebuit să-i aducem unei bătrâne o cană, pentru că cea pe care o avea era spartă. Asta deși fiul era un om de afaceri”

Autor: Elena Cioina

Bătrânețe haine grele – un proverb românesc cu o profundă semnificație filosofică, care, putem afirma cu certitudine, redă în totalitate situația actuală a bătrânilor din Moldova. Mai putem adăuga că vârstnicii noștri sunt lăsați flămânzi, desculți, împovărați de griji, de timp și de boală și dacă ar fi după ei, atunci unii și-ar dori să scape mai repede de viață, astfel nu ar mai trece prin chinuri și nevoi. Viața lor nu mai are nici un sens atunci când ajung țintuiți la pat, când niciun copil nu le vine în vizită sau tot ce pot face ei este să ajungă până în pragul casei.  Sunt doar câteva dintre situațiile concrete descrise de Natalia Postolachi, directorul  CASMED,  o organizație neguvernamentală care de ani de zile oferă servicii medico-sociale la domiciliu în câteva raioane din nordul țării. De la ea am aflat cum trăiesc bătrânii din satele Moldovei, cine are grijă de ei, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, cu ce se încălzesc și cine le aduce o cană cu apă sau o pastilă de leac. Iată un interviu amplu pe această temă, care deschide seria de materiale jurnalistice despre nevoile bătrânilor din Moldova în cadrul Campaniei  „Adoptă un bătrân”.

Doamna Postolachi, eu zic sa începem discuția pornind de la situația bătrânilor din Moldova. Dacă ați putea sa ne faceți o radiografie a vieții lor cotidiene, cum ați descrie-o?

Nu aș putea să vorbesc despre situația tuturor bătrânilor din Moldova, ci despre cei cărora le oferim servicii. Mă refer la cei din Municipiul Bălți, raioanele Fălești, Florești, Sângerei, Râșcani, Rezina, Șoldănești, raioane unde intervenim cel mai des. Am avut posibilitatea să discut cu oamenii și să văd care le sunt nevoile. Foarte mulți dintre ei se confruntă cu o sărăcie lucidă, nu au nici măcar lenjerie de pat, nu au suficienți bani ca să-și cumpere produse alimentare, suferă de malnutriție din cauză că trebuie să facă economii vara ca să poată supraviețui iarna, când trebuie să-și cumpere lemne, cărbune.

În general, cum ies din iarnă bătrânii pe care îi îngrijiți, ce mănâncă, dacă ziceți că suferă de malnutriție?

Cei mai mulți mănâncă boboase, murături. De exemplu, toamna lucrătorii sociali îi ajută să facă unele provizii pentru iarnă. Pe cei de la sate îi salvează faptul că au grădină și lucrătorii sociali îi ajută să sădească legume, ulterior îi ajută să le conserve pentru iarnă. Unii se pot considera mai fericiți, căci au rude peste hotare și le mai trimit periodic bani și pachete alimentare, dar majoritatea mănâncă crupe, mămăliguță. Cei care pot ține niște păsări își mai permit să taie câte o găină și o împart așa ca sa le ajungă pentru toată luna, dar majoritatea dintre ei nu au această posibilitate și găsesc salvarea în făinoase.

Din ce categorii sociale sunt bătrânii pe care îi ajutați? Au fost profesori, medici, au muncit in câmp?

Cei mai mulți dintre cei de la sate au muncit în agricultură. Din acest motiv și pensia lor e atât de mică - de la 800 la 1.200 de lei. Sunt și foste cadre didactice, chiar și foști ingineri, primari. În oraș avem și alte categorii. Printre ei foști militari, muncitori la uzină, la fabrică. Pensia celor din oraș e un pic mai mare în comparație cu cea care se oferă foștilor agricultori, dar aceștia deja nu mai au grădină și aproape toată pensia merge pe plăți comunale care sunt destul de mari și iarăși au probleme cu produsele alimentare, au probleme de sănătate. Din acest motiv, mai mult de jumătate din pensie o cheltuie pe medicamente. În orice casă intrăm, găsim neapărat la bătrâni pe noptieră ori pe masă pastile.

De ce boli suferă bătrânii moldoveni?

Dacă să luăm profilul bătrânului moldovean, atunci putem spune că el are dezvoltate polipatologii policardiovasculare. Pe primul loc sunt bolile de inimă, hipertensiunea arterială, artrită, diabet zaharat, afecțiuni gastrice. Avem și mulți pacienți care suportă consecințele unui AVC, sunt țintuiți la pat și au multe sechele. Se întâmplă uneori ca asistenta medicală să stea si câte două ore la un singur pacient ca să-i facă pansamente - atât de profunde sunt sechelele pe corp.

Pacienții din oraș se adresează cel mai des după ajutor. Mulți dintre ei sunt imobilizați la pat. De obicei sunt bătrâni singuratici. Avem și bătrâni care au copii, dar mulți dintre ei nu au nici timp și nici posibilitate să-și ajute părinții. Mulți nu știu cum sa facă pansamente. În sate avem mai mulți bătrâni care sunt parțial imobilizați, adică ei pot merge, dar mai greu. Unii se pot deplasa doar în scaun cu rotile sau sprijinindu-se în baston. Ei pot ajunge maxim până la ușă sau până la poartă.

Noi îi îngrijim indiferent dacă sunt singuratici sau au rude, fiindcă foarte des se întâmplă ca unii copii să fie departe de părinți, în străinătate. O parte dintre ei își amintesc de ei și le mai transferă ceva bani, alții de ani buni nu au mai luat legătura cu părinții lor. De fiecare dată când asistentele noastre intră în casele lor, încearcă să-i ajută să treacă și peste aceste probleme morale. Lor nu prea lea place când sunt întrebați dacă au primit sau nu vești de la copii. Ei vor cumva să ascundă acest lucru. Mereu găsesc scuze pentru acțiunile sau inacțiunile copiilor lor.

Există mulți copii care își ignoră părinții, cărora nu le pasă de cum își duc bătrânețile?

Sunt astfel de cazuri. Mai grav este altceva - acești copii de multe ori nu sunt plecați în străinătate, ci se întâmplă că stau în aceeași localitate sau în vecinătate și nu vin să-și viziteze părinții. Foarte des asistentele chiar au trebuit să medieze conflicte. Am avut recent un caz care ne-a șocat. A trebuit să-i aducem unei bătrâne o cană, pentru că cea pe care o avea era spartă. Asta deși fiul era un om de afaceri. Nici iarna acesta nu voia să-i cumpere lemne de foc.

Deseori avem cazuri de abuz din partea copiilor față de părinții lor, avem bătrâni maltratați. În astfel de cazuri, asistenții noștri sunt obligați să cheme asistentul social din sat, primarul, polițistul.

În aceste condiții să înțelegem că ajutorul pe care îl oferă asistenții CASMED sunt într-un fel sau altul salvarea acestor bătrâni. Dar ca să puteți activa trebuie să aveți o colaborare foarte eficientă cu autoritățile publice locale. Cât de deschise sunt administrațiile locale și se implică în ajutorarea bătrânilor din localitățile lor?

În localitățile unde lucrăm am găsit deschidere din partea autorităților. Practic în toate localitățile unde prestăm servicii socio-medicale la domiciliu, administrațiile vin cu contribuții financiare pentru salarizarea lucrătorului social. De asemenea, acestea pun la dispoziție spații unde sunt instalate mașini de spălat pentru spălarea lenjeriei atât pentru beneficiarii din cadrul proiectului, cât și pentru beneficiarii serviciului de asistență socială.  În cadrul acestui proiect de îngrijire la domiciliu noi încercăm să dezvoltăm un parteneriat real între mai mulți actori care vin cu contribuțiile lor și sunt responsabili de anumite activități.

Am început în 2011 cu cinci localități și în acest moment avem 27. S-a demonstrat că se poate, dacă se vrea. Contribuția financiară de 40% din valoarea proiectului este acoperită de autorități din soldul liber al bugetului. Decizia de acorda această cofinanțare este semnată de către consilierii locali.

Sunt primari care au renunțat la serviciile pentru bătrâni din diverse motive?

Sigur. Consilierii nu au mai vrut să aloce bani, au motivat prin faptul că au alte probleme care trebuie soluționate.

În general, cât de interesate sunt administrațiile locale să rezolve problema, pentru că bătrânii ajung în grija lor?

Sunt primari care conștientizează problema și înțeleg că rolul lor este să asigure și asemenea servicii în localitate. Sunt deschiși să aplice la diverse proiecte, să atragă fonduri. Nu mă refer doar la serviciile de îngrijire la domiciliu, ci în general e vorba de servicii sociale. Sunt raioane cu servicii sociale foarte bune, de exemplu Ungheni. Sunt raioane unde autorităților nu le pasă sau nu știu care e motivul că nu dezvoltă asemenea servicii. Bănuiesc că nu stau mai rău decât alții din punct de vedere financiar, nu au un interes mare ca să dezvolte servicii sociale, indiferent de categoriile din care fac parte.

Dacă vorbim strict despre serviciile medico-sociale pe care le prestați, practic ce faceți de fapt?

La modul practic noi facem pansamente, masaj, monitorizăm parametrii fiziologici, tratamentul și profilaxia sechelelor, administrăm medicamente conform prescrierii medicului de familie. Avem o colaborare strânsă cu medicul de familie din sat, deoarece ca un beneficiar să fie luat la îngrijire este necesar să aibă fișa de trimitere de la acesta. De asemenea, lucrătorii sociali asigură servicii de menaj, spală lenjeria de pat, în unele localități avem instalate dușuri și îi ducem pe bătrâni la baie. Le fac cumpărături, le plătesc facturile, îi scot la plimbare pe cei care nu pot merge.

Dacă revenim la gândul cu dușuri, vreți să spuneți că bătrânii de care aveți grijă nu se bucură de această utilitate acasă?

În sate niciun beneficiar de-al nostru nu are baie sau toaletă în casă. Pentru persoanele imobilizate uneori rudele reușesc să improvizeze toalete dintr-un scaun, se face o gaură la mijloc și se pune o căldare. E tot ce pot face mai ales pentru cei care nu pot ieși afară.

Doamna Postolachi, cum se împart cheltuielile pentru serviciile care le oferiți bătrânilor?

De exemplu, serviciile medicale sunt contractate de către Compania Naționlă de Asigurări în Medicină. Anual putem oferi servicii medicale persoanelor care au bilet de trimitere de la medicul de familie în volumul în care ni se dau bani de la Companie. Adică asigurăm un anumit număr de vizite. Un bătrân poate beneficia anual de 38 de vizite la domiciliu sau cel mult 72.  Mai mult CNAM nu acoperă cheltuielile.

E suficient? Pe câte luni pot fi repartizate aceste vizite?

E vorba cam de jumătate de an. Asta în timp ce bolnavii țintuiți la pat au nevoie de îngrijire nonstop. Când se termină banii de la CNAM intervin donatorii, care oferă finanțare, dar în acest caz pacientul trebuie să plătească 10 lei pentru o vizită medicală la domiciliu. O vizită la domiciliu contractată de către CNAM a fost calculată la 91 de lei 44 de bani, atât a fost estimat costul unei vizite la domiciliu de către CNAM. Noi avem câțiva finanțatori din Elveția și Cehia care acoperă diferența de plată.

Sunt suficienți banii care îi oferă CNAM?

Servicii medicale la domiciliu prestează mai multe ONG-uri, nu doar CASMED și acum se discută cu Compania posibilitatea de majorare a cheltuielilor pentru aceste servicii medicale, fiindcă au crescut prețurile la medicamente, la consumabile, etc.

Cât la sută din cheltuieli sunt acoperite de CNAM?

Ei consideră că acoperă 100% și noi trebuie să prestăm servicii reieșind din banii oferiți. Însă prin organizația noastră noi reușim să atragem fonduri pentru servicii suplimentare, de exemplu, anul acesta am oferit pachete alimentare la 500 de bătrâni atât cât să le ajungă pentru jumătate de an. Este vorba de paste, conserve, orez, zahăr, îmbrăcăminte, au fost oferiți bani pentru cumpărarea lemnelor. Adică încercăm să oferim și altceva astfel încât pacienții să se simtă mai bine, fiindcă doar serviciile socio-medicale nu sunt suficiente, când casele acestor oameni e sărăcie lucidă.

Doamna Postolachi, orice finanțare externă la un moment dat se termină. Prin urmare povara respectivă se atribuie autorităților ori astfel de servicii dispar, dacă nu au acoperire financiară. Cât de mare este riscul în cazul acestor servicii?

Acum fără susținerea financiară din partea finanțatorilor noștri CASMED, la fel ca și alte servicii, nu poate să supraviețuiască. Pe viitor vrem ca serviciile sociale să fie contractate de către autoritățile locale. Am vizitat diverse țări din Europa și am văzut că se poate. Acolo autoritățile locale își asumă finanțarea acestor servicii. Adică autoritățile asigură cetățenii cu servicii în funcție de necesitățile lor.

Soluția ar fi ca serviciile medicale să fie acoperite în totalitate de către CNAM în volumul necesar și nu parțial. De asemenea, considerăm că fără contribuția parțială a pacienților nu va fi posibil să menținem acest serviciu în localitate.

În România, de exemplu, aceste servicii au același model de finanțare. Dar acolo pacienții care au posibilități financiare mai bune plătesc și 70-80% din cheltuieli și astfel echilibrează cheltuielile pentru pacienții cu venituri foarte reduse.

Doamna Postolachi, dar administrațiile locale din Moldova adesea invoca lipsa de bani în bugetele lor. Credeți că vor putea ține piept cheltuielilor?

Aveți dreptate. Sunt sate care fac față cu greu problemelor, sunt foarte sărace. Pentru a rezolva această problemă ar trebui să se facă o reformă administrativ-teritorială, să nu mai existe atâtea sate daca nu au posibilitatea să adune bani în bugete. De ce spun acest lucru? Pentru că avem și sate mari care se dezvoltă, unde natalitatea este în creștere și avem sate care în câțiva ani e posibil să dispară, pentru că au rămas doar persoanele vârstnice. Așa sate nu au șanse de supraviețuire și ar trebui să facă parte dintr-o comună.

Descentralizarea finanțării locale ar fi o soluție?

De exemplu, unul dintre partenerii noștri este satul Mihăileni din raionul Râșcani. În acest sat primarul a avut posibilitate să ofere nu doar finanțare în cadrul proiectului, ci chiar a început reabilitarea unei clădiri care ulterior va fi folosită ca centru de zi pentru persoanele în etate. Ei își propun să asigure și deplasarea pacienților care nu pot merge, ca ei să poată avea posibilitatea să socializeze și să le asigure un prânz cald. Această posiblitate există grație pilotării legii privind descentralizarea finanțării locale și să pună bazele unor servicii noi.

Cât de dezvoltate sunt serviciile pentru bătrâni în Moldova asemenea celui de la Mihăileni?

Sunt foarte puține. Să menții un asemenea centru e complicat, pentru că necesită finanțe substanțiale. Atât timp cât există finanțare din afară e mai ușor, cum se trece la finanțarea de către autorități e greu să-și asume toate cheltuielile. Dar sunt localități care se descurcă cu succes.

Dar nu cred că dezvoltând centre sociale sau de plasament putem soluționa problema sărăciei persoanelor în vârstă. E nevoie de mult mai multe acțiuni, fiindcă sărăcia este o problemă foarte înrădăcinată și nu o poți rezolva doar prin câteva acțiuni. Este nevoie de măsuri mult mai complexe. Bătrânii vor să le fie majorată pensia ca să-și poată cumpăra medicamente, produse alimentare, să se poată încălzi iarna, pentru că unii din cauza sărăciei își încălzesc iarna casele odată la două zile.

În concluzie, să înțelegem că situația majorității bătrânilor din Moldova sub nicio formă nu poate fi comparată cu cea a bătrânilor din alte țări europene? Nu mai vorbim de călătorii care le-ar face viața mai activă, mai frumoasă?

Evident că nu, în condițiile în care bătrânii noștri nu-și pot asigura necesitățile de bază. Vorbim de mâncare, baie care nu o au, încălzire pe timp de iarnă. De exemplu, în România, în Cehia, Elveția bătrânii suferă din cauză că nu au cu cine să comunice. Ai noștri nu au ce să mănânce și ce să îmbrace, nemaivorbind de faptul că nu are cine să le deschidă ușa.

Doamna Postolachi, vă mulțumim pentru acest interviu.