Autor: Elena Cioina
În Moldova, să fii doctor de copii nu e deloc popular nici măcar pentru Ministerul Sănătății. Asta chiar dacă imediat ce s-a născut bebelușul, părinții caută anume un astfel de specialist. Cei din Capitală sunt mai norocoși, există mai multe instituții medicale pentru copii și astfel există mai multe opțiuni. La țară e mult mai complicat. Acolo sunt doar medici de familie, care de regulă au doar câteva luni de instruire în domeniul pediatriei. Părinții trebuie să meargă la raion. În aceeași ordine de idei, autoritățile spun că sănătatea mamei și copilului sunt o prioritate. Este adevărat, dar pe hârtie. În realitate chiar și la cea mai importantă instituție medicală din țară, Institutul Mamei și Copilului (IMC), lipsesc, de exemplu, echipamente indispensabile pentru a putea salva viața unui copil. Ce se întâmplă în domeniul pediatriei din Moldova, care-i sunt ajunsurile și neajunsurile, am rugat-o să răspundă la mai multe întrebări pe Neli Revenco, director al Departamentului de Pediatrie la IMC și președinte al Societății Pediatrilor din Moldova.
Doamna Revenco, căutam tot felul de informații despre dumneavoastră și am găsit câteva titluri. Neli Revenco a studiat la Universitatea de Medicină, este doctor habilitat, văd că sunteți și director de Departament și pot să vă spun și doctor de copii?
Exact, după formare sunt doctor de copii. Îmi amintesc că atunci când am terminat clasa a 1-a la școala nr.2 din Orhei mama îmi zicea: „mergem la medicină”. Visul meu a fost să merg la medicină. Ea mi-a zis să merg la generală. I-am zis nu. „Eu merg numai la copii”, chiar dacă media era foarte bună, eram pe locul doi pentru medalia de aur la terminarea școlii. Copiii însă îmi erau dragi de mică.
Cum vă erau ei dragi, de v-ați hotărât să vă faceți doctor anume pentru ei?
Copiii sunt foarte receptivi și cât de mici ar fi, am ajuns la concluzia că înțeleg foarte bine omul. Chiar după privire, măcar că el are o lună sau două copilul este deștept, inteligent și el simte atitudinea celui care-l îngrijește zi de zi. De obicei, când copilul intră la mine în birou, mă strădui să găsesc limbă comună întâi cu el, îl las să se familiarizeze cu ambianța, de aceea am în birou mai multe jucării, obiecte care l-ar lipsi de stres.
Cum intrați cu ei în vorbă ca să-i convingeți să nu se teamă de Dvs?
Cu cât este mai mic, cu atât îl luăm mai de departe. Putem începe de la piciorușe, îi arătăm că pe ursuleț nu-l doare și el nu plânge și trebuie să te examinăm și pe tine. Apoi trecem la un picior, la un genunchi, apoi ne ridicăm cu examenul spre față și ultima este gurița.
De ce vă întrebam, pentru că pe lângă faptul că un medic trebuie să fie binevoitor cu copiii ca să-i capete încrederea, trebuie să existe și atmosfera necesară în secția de copii, așa încât el să nu simtă că stă la spital...
Ne-am străduit din răsputeri și condițiile din secția noastră cât de cât le permite staționarea copiilor. Am încercat să lipim pe pereți, pe uși diferite imagini cu copii, cu jucării. Visul nostru însă este să deschidem o sală de instruire a copiilor, acea sală de joacă este chiar obligatorie într-o secție de copii după recomandările OMS. Iată că am înaintat un proiect pentru amenajarea acestei săli de joacă care le-ar permite copiilor de orice vârstă, de la cel sugar până la cel de 18 ani să se familiarizeze cu maladia pe care o au, să știe care sunt semnele de pericol ale bolii, semnele de agravare, cum să facem medicația, reabilitarea și totodată în timpul liber să fie ocupat cu ceva.
Cu ce va fi dotată sala?
Cu citirea, modelare, diverse jocuri în funcție de vârsta copilului. Și știți de ce am inițiat această procedură? La o vizită generală îl întreb pe un copil ce carte citește și mi-a arătat o carte cu povești cu Harap Alb. Îi spun, hai citește-mi un alineat. El abia citea și avea 12 ani. Am zis că nu este bine. Copiii vin din diferite medii sociale, cu diferite deprinderi din familie, la diferite școli, dar odată ce a ajuns la noi, spital de nivelul III copilul trebuie să cunoască. Cartea este importantă pentru activitatea lui.
Dar la noi, în general se pune accent pe acest lucru, nu doar în secția de pediatrie de la Institut?
Probabil că nu. Probabil din lipsă de timp, dar și a indiferenței.
Este greu să capeți încrederea unui copil?
E greu, dar în mod special a familiei. Doar în activitatea noastră de 30 și ceva de ani în domeniul pediatriei au fost diverse situații. Să fim sinceri, erau situații când părinții nu acceptau boala, erau neîncrezători.
Și acum părinții sunt mai sceptici având în vedere că presa mediatizează des cazuri de greșeli medicale?
Da, ei din start vin foarte sceptici. Se informează de pe diferite rețele de socializare și atunci ne străduim să vorbim cu ei deschis despre situația creată și să le spunem ce este în realitate, care sunt posibilitățile de examinare și tratament în Moldova, ce nu este posibil la noi de făcut și să-i orientăm, dacă situația poate fi redresată, în alte centre medicale.
Dacă tot ați adus vorba despre cel fel de intervenții medicale sau manipulări pot sau nu pot fi realizate în RM, care ar fi acestea, ce nu putem noi încă să le oferim micuților?
Dacă e să vorbim la aspectul de examinare. Acum avem laboratoare destul de dotate care ne permit să examinăm copilul la cel mai înalt nivel și să consultăm profesorii din Uniunea Europeană, să le prezentăm rezultatele. Dacă e să vorbim de Institutul Mamei și copilului, noi ducem o lipsă majoră a unui laborator imunologic dotat. Din păcate toți copiii noștri sunt nevoiți să meargă în alte laboratoare pentru examinare imunologică.
Cât mult complică situația plecarea lor la alte laboratoare?
Complică pentru că se pierde timp pentru deplasarea copilului într-o altă instituție.
Ce se poate întâmpla pe drum?
Orișice. Asta e unu. Doi – examenele imagistice. Nu cred că este normal ca până în acest moment Institutul Mamei și Copilului cu secții supra specializate cum ar fi neurochirurgia sau chirurgia nou-născutului și deja secțiile pediatrice să nu aibă rezonanță magnetică nucleară. Și copiii se deplasează în alte centre medicale cu care instituția noastră a încheiat contract. Nu este bine, deoarece copilul este mic și are nevoie de transportare, îngrijitor și de anestezie generală.
Aici ce complicații pot apărea?
Aici poate fi orice, chiar și stop cardio-respirator, șoc anafilactic.
Bun, în altă ordine de idei dacă tot am început să vorbim despre probleme. Enumerați-le pe cele mai importante cu care se confruntă domeniul pediatriei în RM…?
Să începem de la pregătirea universitară. Pentru pregătirea universitară noi am obținut în sfârșit în acest an ca modulul de pediatrie să fie unul integru și să includă neonatologia, puericultura, pediatria. Și iată începând cu acest an 2015-2016, noi vom avea deja un modul integru, unde studentul venind la noi pe maxim două luni de zile va avea posibilitatea să se familiarizeze integral cu pediatria. Este mult sau este puțin? Dacă e să ne uităm la sănătatea copilului și la calitatea actului medical, probabil că este puțin.
Alt aspect este și pregătirea lor individuală, pentru că studentul trebuie să studieze singur, dar lipsa unei clinici universitare, este un obstacol, fiindcă noi avem contract cu administrația locală și nu întotdeauna este o abordare constructivă. Deci studentul trebuie să lucreze de sine stătător la anul 5,6 și să prezinte un raport. Cum poți realiza acest lucru? Serviciul de noapte la Departamentul de Urgență, fie la noi la Institutul Mamei și Copilului, fie la Valentin Ignatenco, el trebuie să-l efectueze, fiind ghidat de șeful echipei de gardă. De multe ori îmi dau seama că este doar o formalitate.
Adică nu este medicul coordonator care stă de gardă împreună cu studentul?
Da. Depinde, este extrem de individual. Sunt studenți și sunt motivați.
Doamna Revenco de unde atâta indiferență și putem spune în acest caz că statul pune accent pe sănătatea copiilor și o are ca prioritate?
Pe hârtie, da. În toți acești ani s-a vorbit că prioritate este sănătatea copilului. În realitate nu este așa. Chiar și dotarea Institutului Mamei și Copilului cu aparataj cu rezonanță magnetică nucleară, cu laboratoare sau cu medicamente care ar fi necesare copiilor și în formele necesare de livrare pentru copii. Nu e chiar așa.
Dacă e să vorbim despre asistența medicală primară, în lege este scris și în documentele OMS privind drepturile copilului, de asemenea, fiecare copil are dreptul la asistență medicală calitativă. Din păcate medicul de familie nu reușește să asigure o asistență medicală și îngrijire calitativă din mai multe motive.
Doamna Revenco, de ce pe hârtie noi stăm întotdeauna destul de bine, iar la modul practic noi stăm destul de prost. Ce nu se leagă, unde nu se intersectează lucrurile?
Pediatria întocmai reflectă starea socială și societatea în general, nivelul de educație al societății. De aici derivă și celelalte consecințe. Dacă statul are ca prioritate sănătatea copiilor și a bătrânilor, deci viitorul și prezentul, atunci acea societate are viitor. Nu există societate, dacă eforturile nu sunt îndreptate spre generația în creștere.
Din acest motiv avem mortalitate în creștere?
Nu aș spune că mortalitatea e în creștere. Dimpotrivă noi ne plasăm printre țările cu mortalitate infantilă joasă, dar este cu mult mai mare față de nivelul mortalității infantile în Uniunea Europeană. În Uniunea Europeană mortalitatea e de 3,6 promile, la noi e de 9,8-9,6 promile. Totodată cifrele arată mult, dar ascund esențialul. Când am început să analizăm calitatea asistenței medicale acordată copilului, iată aici avem multe rezerve. Vorbim despre managment, ambianță, infrastructură, tratament, managmentul durerii, aici avem de lucrat.
Și unde ne plasăm, dacă vorbim de Uniunea Europeană sau măcar în comparație cu regiunea de est a Europei?
Dacă e să luăm în comparație cu Rusia sau Ucraina noi stăm foarte bine la capitolul de pregătire universitară și post universitară. Suntem prima și unica țară unde a fost introdus rezidențiatul în specialitate, pe când în Rusia și Ucraina până în prezent nu există rezidențiat în pregătirea postuniversitară. Dacă e să vorbim despre implementarea acelor acte normative, proiecte, programe, atunci RM se plasează net superior altor țări. Vorbesc despre regionalizarea urgențelor pediatrice, regionalizarea serviciului de perinatologie, noi suntem primii care am implementat acele programe conform recomandărilor OMS.
Apropo cum funcționează regionalizarea serviciilor pediatrice?
Aș putea spune că bine. Toți medicii, asistenții medicali sunt instruiți în acest domeniu, dar ca oricare proiect are nevoie de supraveghere, analiză, raportare și apoi evidențierea problemelor.
Din ce spuneți dvs reiese că moldovenii la un moment dat dacă nu sunt supravegheați cumva lasă mâinile în jos și nu mai vor să facă nimic…
Probabil că este așa o caracteristică a moldoveanului „lasă că va trece și dacă nu mă controlează, va veni o comisie va constata și va pleca”. Lipsește concurența. Nu avem medici pediatri suficienți. Sunt raioane în care pediatrii sunt demult peste limita pensionării. De multe ori sunt telefonată de managerii instituțiilor raionale, vă rog frumos doamna Revenco trimiteți rezidenți-pediatri la noi la practică că nu avem pediatru sau a plecat pe foaie de boală. Din păcate la Ministerul Sănătății este așa o tendință de a micșora numărul rezidenților pediatri, cu toate că am argumentat că medic pediatru trebuie să existe nu doar la asistența medicală secundară, dar și la cea primară.
Deci la noi în sate este mare jale la acest capitol…
Da.
Și care sunt consecințele lipsei?
Pediatrul la nivelul asistenței medicale primare, după părerea mea, este obligatoriu măcar până la vârsta de șapte ani. Creșterea și dezvoltarea copilului are specificul ei, în special până la un an. Și această vârstă până la un an poate fi crucială pentru viața individului. Dacă nu a fost diagnosticat la timp cu o maladie rară sau o maladie cronică atunci, dacă sunt depuse eforturi, poate fi stopată progresarea bolii, doar medicul de familie nu se va isprăvi. În primul rând instruirea nu-i permite. Numai trei luni de zile în timpul rezidențiatului este dedicată pediatriei. Vorbim de timp, dar și de motivație, iar medicul pediatru are o pregătire destul de mare în diferite domenii de dezvoltare a copilului. Timp de trei ani ei reușesc să studieze și copilul sănătos, copilul cu boală cronică, copilul cu boală acută, dar și urgențele pediatrice.
Dar avem foarte des cazuri, care, chiar dacă sunt examinați de pediatri din raioane oricum sunt copii care ajung în stare gravă la Chișinău sau și mai grav au cu totul alt diagnostic decât cel stabilit de pediatru din raion…
Haideți să analizăm situația. Oare au ajuns ei la pediatru? În marea majoritate a cazurilor copiii nu ajung la pediatru. Ei ajung doar la medicul de familie și doar medicul de familie primește decizia fie îl trimite la examinări suplimentare, fie îl stopează la el.
De regulă cum se întâmplă?
De regulă rămâne la medicul de familie, chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la pediatru sau este internat la spitalul raional, este tratat vreo 5-7 zile și apoi ajunge la noi deja în stare gravă, haideți să fim realiști. De aceea, regionalizarea urgențelor pediatrice, regionalizarea adresărilor pentru copiii cu diferite maladii și aici avem rezerve.
Dvs vorbeați altă dată că e nevoie de o reorganizarea întregului serviciu pediatric. Cum ar trebui să fie reorganizat așa încât să funcționeze?
Am zis că este un vis al meu ca copiii de la 0 la 7 ani, nu mai vorbesc de 18, deci acești copii de la 0 la 7 ani să fie sub supravegherea pediatrului la nivelul asistenței medicale primare. Copilul are dreptul la asistență medicală calitativă și noi nu trebuie să-l lipsim de acest drept. Și doi, părinții și societatea au dreptul să aleagă merge la medicul de familie sau la pediatru, ceea ce nu este acum. Prima etapă obligatorie este medicul de familie. Da, noi avem standardele de supraveghere a copiilor de la 0 la 18 ani, unde este scris că copilul la o lună merge la pediatru, la trei luni, așa cum prevede ordinul MS, dar nu întocmai acest ordin se îndeplinește și totul în unele cazuri este formal. Drept exemplu vă spun, plecăm în raion și verificăm cum se acordă asistența medicală. Copilul are 12 ani și îl întreb pe medicul de familie: „Tensiunea arterială? A, da este bună”. O întreb pe mama: „V-a măsurat tensiunea arterială? Nu, iar în cartelă este scris. Sau aprecierea dezvoltării fizice a copilului, care este indispensabilă în aprecierea stării de sănătate a copilului de multe ori este formală. De exemplu, masa și înălțimea, de multe ori raportată la normative nu întotdeauna se efectuează. Întrebăm: „V-au cântărit? Da, copilul meu are atâtea kg. Dar, v-au cântărit? Nu”. Deci sunt lucruri elementare.
De ce?
De ce, este o întrebare retorică…
De ce nu puteți să vă realizați acest vis al Dvs, ați mers cu propunerile respective la Ministerul Sănătății, le-ați povestit cum ar trebui să fie reformat acest serviciu?
Aici trebuie să fie o conlucrare. Este important noi să vrem, iar Ministerul Sănătății să fie deschis, dar și societatea civilă ar trebui să ne ajute.
Aveți susținere?
Probabil că da, dar totul e formal. Noi avem alte lucruri mai grandioase, dar copiii, ce copiii? Ei nu ne deranjează pe noi. În realitate însă familie după ce se naște copilul ce caută? Caută pediatru și deseori unde îl găsește? La noi la Institutul Mamei și Copilului, la Departamentul Pediatrie, la conferențiarii universitari, asistenții universitari.
Asta în cel mai bun caz pentru cei care sunt în Chișinău, dar în provincie?
În raioane este altfel.
Dar de copiii care au nevoie de intervenție timpurie cine se ocupă? În Moldova sunt în jur de 15-16 mii de copii invalizi, care ar fi putut să aibă o viață normală, dacă se intervenea la timp…
Intervenția timpurie este o problemă destul de stringentă pentru societatea noastră. Nu este timp suficient pentru reabilitare la noi la Institutul Mamei și Copilului, la alte Centre, cum ar fi Centrul Republican de Reabilitare a Copiilor. În primul rând este vorba de distanță. Pacientul de la nord sau de la sud trebuie să vină la Chișinău. Cinci sau șapte zile nu este insuficient pentru reabilitarea acestor copii. De aceea, consider că așa cum s-au deschis în toate raioanele țării centre prietenoase tinerilor, așa să fie deschise și centre de intervenție timpurie.
Doamna Revenco, regulamentul a fost elaborat, dar nu a fost aprobat…
Regulamente, ordine, dispoziții noi stăm foarte bine. La capitolul implementare, noi avem rezerve.
De ce lucrurile se stopează la etapa de implementare, în mare parte multe proiecte bune?
Poate că și noi nu suntem prea insistenți. Câte odată mă prin la acest gând. Probabil că este și greșeala mea.
E și greșeala cadrelor medicale din domeniu ca nu sunt insistente și unite?
Nu suntem uniți.
Dar sunt uniți în alte cazuri…
Așa e.
Aici la Institut la Dvs aveți un Centru de Fibroză chistică. Din câte înțeleg este de fapt un centru pentru maladii rare, dar sunt consultați doar copiii cu fibroză chistică. De ce?
Acest centru a fost deschis doar pentru pacienții cu fibroză chistică. Pe parcurs în consultanță, în colaborare în echipă cu colegii specialiști în fibroză chistică și administrația instituției am zis de ce să nu o luăm de perspectivă, ca în acest centru să fie supravegheați și copiii cu maladii rare. Ceea ce ține de maladiile rare noi nu avem o statistică, noi nu știm câți astfel de copii avem. Ei sunt extrem de puțini, 1 la 2 milioane.
De ce în alte state există o astfel de statistică, iar la noi nu, mai ales că suntem mai puțini decât în alte state?
Păi, da. Trebuie să facem o contabilizare a acestor copii, să facem un regulament și o adresare la MS. Să fie un regulament clar definit și să fie așa cum este și în alte țări - un grup de specialiști care se ocupă de maladiile rare, fiindcă acum asistența acestor copii este extrem de dispersată. Neurologii, cardiologii, imunologii, pulmonologii, fiecare se ocupă de segmentul său, dar să fie o centralizare și o contabilizare a acestor copii cu maladii rare este de perspectivă.
Haideți să vorbim puțin și despre vaccinare. Noi avem tot mai mulți promotori ai nevaccinării decât ai vaccinării. Eu îi înțeleg și pe părinți că au multe surse de informare și deci nu poți să-i oprești să nu citească, pe de altă parte mă întreb ce face comunitatea medicală ca să oprească această propagandă anti-vaccinare?
Este foarte greu, mai ales cu aceste rețele de socializare, cu campanii anti vaccin că tot mai mulți copii devin cu handicap, că unii copii fac anafilaxie, paralizie, chiar autism este o propagandă masivă în rețele de socializare. În astfel de cazuri eu le spun așa că vaccinând copilul Dvs evitați o formă gravă a bolii, chiar și aceeași poliomielită. Dacă nu-l vaccinați îl supuneți riscului și pe copilul Dvs și pe cei din jur și eu nu cred că trebuie să moară de tetanos sau rujeolă, mai ales că boala aceasta poate fi prevenită.
Cum sunt părinții din Moldova, responsabili, iresponsabili?
Depinde de statutul social, dar pe parcursul activității mele sunt diferiți. Sunt foarte responsabili, exigenți, compleanți la toate recomandările și cu acești părinți obținem succese remarcabile, chiar stopăm unele procese cronice, le supraveghem constant și copii pleacă în rețeaua maturilor cu o boală minim activă. Alți părinți sunt absolut iresponsabili, ca de exemplu: „eu vi l-am adus, să-l iau sănătos”. Sau eu am primit tratament doar aici, acasă nu mai primesc sau am indicat un preparat, pleacă în sat, este cumătra, nănașa care spune da ce otrăvești tu copilul, tratamentul se stopează și copilul vine cu o stare agravată. Este vorba de educația populației.
În toamnă veți avea o conferință destul de mare. Ce teme de actualitate vor fi puse în discuție?
În septembrie organizăm tradiționala conferință moldo-română „actualități în pediatrie”. Deja este o conferință tradițională cu colegii noștri de la Universitatea de Medicină din Iași. Societatea noastră de pediatrie a obținut acceptul de membru afiliat al Academiei române de Pediatrie. Aceasta ne permite să fim vizibili la nivel internațional, ne permite să colaborăm cu alte societăți de pediatrie din UE și din alte țări ale lumii și odată ce suntem vizibili avem posibilitatea să comunicăm și să preluăm experiența acelor țări care au fost în tranziție și care au obținut succese remarcabile ce țin de asistența medicală a copiilor, micșorarea mortalității și morbidității copiilor. Eu mă refer la o colaborare fructuoasă cu România, Lituania, Letonia, Franța, Israel și de ce nu Rusia și alte țări din fosta Uniune Sovietică.
Nu pot să nu vă întreb, în sistemul medical din Moldova este sau nu corupție?
Păi, nu voi fi singura care spune că este un viciu care există în sistemul medical.
Un viciu care cât de mult afectează sistemul?
Probabil că foarte mult, dar aici nu vreau să discut despre acei factori care ar stopa coruperea. Depinde și de partea medicală și de societate, și de părinți, de motivare, de salarizare. Dar haideți să ne uităm real, finanțarea medicinei este sub nivelul așteptărilor. Mă refer la întreg domeniul, chiar să luăm corpul profesoral didactic. Noi lucrăm la Universitatea de Medicină și bine mersi este salariu bun, care ne permite să profesăm cinstit. Ceilalți medici care pleacă de pe băncile universității, pleacă în rezidențiat și în sistem și primesc un salariu mizerabil. El cumva trebuie să supraviețuiască și ispita este mare.
Mulțumirea doctorului poate fi considerată mită?
Eu nu consider că asta este mită. Este o satisfacție și asta este bine. Eu cunosc țări unde mulțumirea dimpotrivă este oficializată și dacă doctorul are multe mulțumiri din partea pacienților, atunci și administrația este cointeresată să țină acest medic, fiindcă el îi aduce mai mulți pacienți.
Schimbarea foarte frecventă a conducătorilor instituțiilor, autorităților din Sănătate este sau nu o piedică pentru dezvoltarea domeniul medical?
Poate că nu este o piedică, dar este o stopare. Odată ce se schimbă atât de des managerii, vine un manager cu o idee, cu o strategie și el are nevoie de timp pentru implementare, dar implementarea nu se face într-un an, doi. Acele măsuri strategice și în 10 ani pot avea efect și acele relații cu organismele internaționale, cu finanțatorii internaționali odată ce au fost stabilite, doar finanțatorul vine și la persoană, are încredere în persoana care va implementa. Deci este o piedică.
Este politizat sistemul medical din Moldova?
Să fim sinceri, da.
Până la nivel de directori, șefi de secții?
Nu am simțit acest lucru la nivel de șefi de secții. Probabil nu este concurență.
Să încheiem discuția pe o notă mai pozitivă. Să fii pediatru e o vocație sau e o profesie învățată?
E un mod de viață. Nu este o profesie învățată. Dacă nu iubești copilul, trebuie să pleci din sistem, să nu dăunezi copilului.
Dvs doctor de copii, aveți poreclă?
(râde) Nu știu.
Atunci cum vă numesc copiii?
Doamna Nelea.
Cum le căpătați încrederea?
Vorbesc cu ei de la egal la egal. Cât de mic nu ar fi, coborâm la nivelul înălțimii copilului și vorbim de la egal la egal.
Și ce simțiți, vă iubesc?
Simt că da.
Doamna Revenco, vă mulțumesc pentru acest interviu.