Autor: Elena Cioina

Incidentul de la Institutul Mamei și Copilului a provocat discuții aprinse, cel puțin pe rețelele de socializare și mai ales printre mame. Povestea mamei care a dat prioritate unui consult la telefon, în locul celui oferit de medicii de gardă a invadat practic internetul moldovenesc. Se discută despre modul în care au acționat medicii acestei instituții medicale. La fel a fost pus la îndoială modul în care mama a refuzat spitalizarea, după ce a fost consultată la telefon de un alt medic care a convins-o că fetița ei nu are nevoie de ea. Incidentul mai scoate la suprafață o serie de alte probleme legate de comunicare, colegialitate, proceduri de informare a pacienților care refuză spitalizarea ori tratamentul. Momentul fericit în toată această situație că fetița a reușit să se facă mai bine. Momentul nefericit e că ajungem să descoperim anumite probleme abia când dăm nas în nas cu situații concrete și adesea neplăcute. Am încercat să vedem de ce s-a ajuns la acest incident, ce nu s-a făcut corect, de către cine și de ce. Am vrut să-i luăm doar o opinie, dar ne-am pomenit cu un întreg interviu. Am provocat-o, deci, pe Rodica Rusu-Gramma la o discuție pe marginea acestui incident. Iată ce ne-a răspuns.   

Dna Gramma, Dumneavoastră aveți o părere separată față de majoritatea despre incidentul de la Institutul Mamei și Copilului, pe care ați decis să o faceți publică Probabil pentru că aveți și o experiență vastă în domeniul legislației medicale și bioeticii. Ce puteți să ne spuneți despre acest caz? E justificată sau nu abordarea medicilor care pentru a convinge mama să-și interneze copilul au decis că arma lor cea mai bună e să o sperie?

Eu nu susțin medicii care vorbesc urât cu pacienții și nici nu știu aspectele clinice care au făcut ca medicii de gardă să decidă astfel în acest caz. Dar vreau sa vă împărtășesc un exemplu din propria experiență. Am lucrat timp de patru ani în Spitalul Nr.1 consultant în bioetică și ajutam instituția să completeze și să lucreze cu acordurile informate pentru pacienți. De altfel, acest acord informat e o problemă serioasă pentru sistemul nostru medical, pentru că medicii nu înțeleg rolul și importanța lui.

Medicul trebuie să înțeleagă foarte clar că orice decizie a pacientului este decizia lui și el poartă responsabilitate pentru aceasta. Și atunci când pacientul nu este de-acord cu decizia medicului, el trebuie să scrie: „am luat cunoștință de toate urmările faptului că refuz tratamentul prescris. Mi s-a confirmat că dacă nu voi primi acest tratament, voi avea următoarele rezultate grave – 1, 2, 3…. Sunt conștient de complicații. Accept și semnez în prezența părinților, mamei, rudelor etc.” și semnează acordul informat. Asta pe de o parte. Pe de alta – medicul scrie că a informat pacientul, că dacă refuză tratamentul există riscul să apară următoarele complicații -1,2,3,4, inclusiv există riscul de deces. Și să știți că acordurile trebuie sa fie detaliate, cu cât este mai gravă e complicația, cu atât probabilitatea unui eventual deces este mai mare.

Deci, am avut un caz când, fiind în spital, un medic a venit și mi-a spus că are o situație cu o pacientă internată cu pleurezie, adică lângă plămâni se aduna lichid și care categoric nu voia  să i se facă puncție, pentru că ea a auzit că puncție înseamnă moarte. Undeva, la țară, ea a auzit că puncția este ceva foarte rău și nu voia nici în ruptul capului să i se facă această procedură, deși medicul insista că anume asta era salvarea ei.

Când am început să discut cu ea, am întrebat-o de ce nu vrea puncție?  Mi-a spus că nu vreau și gata, fără explicații. I-am zis că e o procedură necesară. Ea insista să i se facă altceva. „Nu vreau puncție” îmi spunea. „Ce, altceva nu pot să-mi facă”?

Atunci i-am zis 2bine, dacă dvs refuzați puncția și dacă nu vreți altceva, eu vă dau o foaie și scrieți că ați fost informată de medic despre necesitatea procedurii de puncție ca să poată să va scoată lichidul respectiv. Scrieți că conștientizați că până dimineață, dacă nu vi se face această procedură, există riscul că vă veți simți mult mai rău. Rog fiica mea să nu aibă pretenții, fiindcă este o decizie luată de mine, conștientă, informată și la buna înțelegere a situației”. La care femeia mi-a spus speriată: „Păi dacă așa-i de grav că pot să mor, de ce îmi mai cereți semnătura? Și am întrebat-o – da cum credeți, cine va purta responsabilitatea refuzului dumneavoastră? Pacientul nu vrea să fie responsabil de așa decizii grave, dar ar trebui.

Cum se întâmplă la noi de regulă?

La noi pacientul dacă refuză, pleacă. Ulterior starea lui se agravează sau moare și se începe interogarea medicului - de ce nu a făcut tot ce trebuie ca să-l salveze și cum să demonstreze în asemenea cazuri că pacientul nu a vrut?

Pe mine m-a nedumerit acum altceva. Mama respectivă a venit cu micuța la spital cu anumite simptome. Copilul are șapte luni, vârstă la care maladiile derulează diferit și deseori foarte grav. Nu este descris faptul că a stat pe coridoare sau nu i s-ar fi acordată atenția cuvenită, sau nu i s-a dat tratament. Copilul a primit asistență, i s-a indicat tratament, medicii i-au spus că e grav. Femeia nu a fost de acord ca copilul e grav… stranie situație…

Medicii care au consultat copilul au licență ca și medicul Mihai Stratulat, care a consultat-o la telefon. Au luat o decizie și o tactică de tratament. Ei au un protocol stabilit și aprobat de Asociația lor profesională, care trebuie respectat. Deci medicii au făcut tot ce trebuie conform profesiei. Totuși, mama a hotărât că trebuie să-l sune pe Stratulat, care era în afara țării și care fără să asculte copilul, fără să-l vadă, numai în baza unei radiografii și discuții telefonice cu mama -  percepție subiectivă, spune că nu e nevoie de spitalizare și recomanda inhalații.

Ce a făcut rău cu asta?

În primul rând asta taie din rădăcini opinia colegilor lui care au aceeași licență ca și dânsul. Bine că în acest caz a făcut inhalație și copilul a mers bine, dar dacă copilul ajungea acasă, mama bazându-se doar pe opinia oferită la telefon, și până dimineață ar fi dezvoltat o pneumonie ascunsă sau un sindrom dispneic, alte complicații care pot să apără la copiii așa micuți. Copilul poate trebuia internat măcar pentru observație, ca sa nu dezvolte ceva mai grav.

Dacă acest copil ar fi făcut complicații până dimineață, în mass-media ar fi apărut cu totul altă informație. Există așa probabilitate? 100% - medicii au trimis acasă un copil fără a-i da tratament! Acum spuneți-mi, vă rog, o să scrie undeva că mămica l-a sunat și l-a consultat pe Stratulat? Nu. Stratulat nici n-o să răspundă la telefon. El nu-și va asuma așa responsabilitate, pentru că legal nu are nicio responsabilitate. Responsabilitatea o poartă medicul de gardă care a scris în fișa de primire că acest copil are anumite simptome, deci el prin asta are o responsabilitate profesională și dacă se ajunge ca acest copil să moară în timpul nopții sau are dispnee sau altceva, a doua zi ar fi fost tras la răspundere medicul de gardă care i-a dat voie să plece.

Cunosc multe dosare ale cazurilor în care medicii nu și-au făcut treaba până la capăt, așa doar superficial au examinat pacientul și i-au spus să plece acasă, iar în consecință acesta a avut de suferit. Țineți minte cazul de la Orhei cu tânărul despre care medicii credeau că e beat, dar de fapt el avea hemoragie intracraniană și nimeni nu s-a uitat la el. De ce? Pentru că au fost indiferenți. Aici medicul trebuie să poarte răspundere pentru greșeala lui. În cazul în care medicul își face treaba, indică un tratament, el are dreptul la opinia lui profesională, pentru că așa scrie în lege.

Da, pacientul are dreptul la a doua opinie și în acest caz mama l-a sunat pe Stratulat. Conform canoanelor etice el trebuia să spună, ”eu nu pot sa văd copilul, nu pot să mă expun acum”, dar daca presupunea că nu era atât de grav, trebuia să-l sune pe doctorul curant și să se consulte cu el. Putea să-i sugereze ca nu recomanda antibioticul, să întrebe de ce i-a prescris antibiotic și în așa mod să facă un dialog profesional, fără a implica pacientul, care se sperie atunci când vede ca medicii nu au un numitor comun. Pacientul pierdea încrederea în medicul lui curant, dar fără încredere… nu-i tratament. Însă, totuși, decizia finală este a medicului care a primit pacientul. El poartă responsabilitate legală.

Doamna Gramma, noi înțelegem că mama a reacționat fiind ghidată de emoții. Ea a încercat să găsească și a doua opinie, cea a dlui Stratulat, fără să țină cont că este peste hotare și el legal nu poartă nicio responsabilitate în cazul în care doamne ferește se întâmpla ceva cu copilul ei. Până la urmă nici nu mai conta unde este. Totuși, haideți să explicăm altor mame cum este corect să procedeze.  Mama a ajuns la spital, medicii au primit-o, i-au spus că fetița are pneumonie, ea nu i-a crezut și asta din nou e o problemă – de ce nu i-a crezut? A cerut o altă opinie care în cazul dat nu are nicio putere legală. Ce trebuie să facă un pacient în astfel de situații, dar mai ales o mamă speriată?

Pacientul are dreptul să refuze tratamentul. Asta este responsabilitatea lui. În cazul dat este responsabilitatea părintelui pentru copilul lui. Medicul care a avertizat-o că ea își asumă responsabilitatea, plecând acasă cu copilul fără a primi tratament, presupun că a vorbit grosolan. Aici problema e de comunicare. El trebuia să vorbească calm, liniștit și să-i explice de ce trebuie internat copilul și care sunt riscurile pentru el, dacă mama va merge acasă fără ca medicii să-i administreze tratament. În cazul respectiv se face acordul informat în care medicul, odată ce o informează pe mamă, o obligă să scrie: „eu…sunt conștientă că refuzul tratamentului îi va înrăutăți sănătatea copilului meu. Am fost informată de către medicul curant că este suspecție la o maladie sau alta, etc”.

Aici însă avem o lacună legală, fiindcă până la urmă decizia medicului este spre binele copilului. În cazul în care decizia părintelui contravine binelui copilului, medicii trebuie să ia atitudine. Iată aici noi nu avem acoperire legală. În cazul în care copilul are nevoie de o intervenție ori un tratament urgent, dar mama din propriile ei considerente spune că copilului ei nu-i trebuie un astfel de tratament, medicul trebuie să intervină cu argumente și protecție legală. Avem cazul nefericit al medicului de la spitalul nr.1 care a fost lovită de tatăl copilului care refuza internarea, dar medicul insista… cum protejam copilul in așa cazuri?

Ce aveți în vedere când spuneți că nu există acoperire legală? Ce nu avem de fapt?

Nu este foarte clar descrisă procedura cum ar trebui să procedeze medicul în situația în care vede că este un risc pentru sănătatea copilului, iar părintele nu acceptă ca el să fie tratat și își asumă responsabilitatea pentru viața lui.

Vă dau din nou un exemplu din proprie experiență. O mămică cu HIV a născut un copil sănătos, însă rata de infectare a copilului cu HIV prin alăptare este foarte mare. După ce a născut, medicii i-au indicat copilului alimentație artificială, pentru a evita acest risc. Mama a refuzat categoric, a luat copilul și a început să-l alăpteze, spunând că pe ea nu o interesează părerea medicilor. Principalul scop este ca copilul să fie alăptat și acasă ea nu are bani pentru alimentație artificială.

În cazul acesta medicii erau foarte îngrijorați, înțelegând că prin această decizie mama își supune copilul unui risc mare de infectare, cauzându-i conștient un prejudiciu sănătății și asta este pasibil de pedeapsă penală, pentru că e un risc intenționat. Atunci medicii trebuie să apeleze la asistenta socială și dacă văd că mama prin comportamentul ei expune copilul riscului, atunci trebuie să fie puse în discuție drepturile ei de mamă, care prejudiciază copilul. Deci această decizie a mamei, care considera că decizia ei e mult mai înțeleaptă și mai importantă, poate fi contestată de medici, ei au dreptul s-o înainteze către instanță, argumentând că văd un risc pentru copil.

Cum ar fi trebuit ideal să fie, dacă am fi fost într-o țară civilizată? Atunci când mama refuză categoric și există un risc pentru copil, medicul de gardă trebuie să urmeze o procedură bine pusă la punct - să invite psihologul, juristul spitalului, reprezentant al administrației spitalului, care trebuie să vorbească cu mama și trebuie legal să vadă pe cât este de mare riscul la care este expus copilul pentru care se refuză tratamentul și pe care medicii îl văd în acel moment ca tratament care i-ar îmbunătăți starea de sănătate.

Adică în condițiile Republicii Moldova, și anume în acest caz, medicii nu au putut să-i aducă suficiente argumente mamei ca să o convingă să-și interneze copilul? Pentru că din ceea ce povestește mama, reiese că medicii au apelat la calea cea mai ușoară – au speriat-o cu moartea copilului și cu închisoarea, ceea ce nu se încadrează în normele de comunicare doctor-pacient și nici în cele etice, bănuiesc. Înseamnă că problema nu a fost doar în comunicare, ci și în capacitatea doctorilor de a explica și a aduce argumente de ce procedează într-un fel sau altul?

Da. Ei nu au putut explica severitatea situației și de ce copilul are nevoie de spitalizare. E o problemă de comunicare în urma căreia mama a pus la îndoială diagnosticul medicului. Dvs ați pus corect întrebarea – de ce mama a cerut a doua opinie? Înseamnă că ea nu a primit răspuns la întrebările ei. Se vede că a mai avut situați, și medicii noștri pot face astfel de lucruri, când răspund pacientului : „Dar ce ești medic ca să-și explic? Lasă că știu eu mai bine ce să fac”.

Medicii noștri nu știu să vorbească cu pacientul. Deci asta e o gafă foarte mare. Totuși, în cazul în care ea a apelat la a doua opinie, acea opinie trebuia făcută în formă etică. Stratulat trebuia să discute cu ei de ce au luat acea decizie de internare. În condițiile în care mama și așa era speriată și el îi spune că copilul ei nu are nimic, du-te acasă, medicii de la IMC n-au găsit nimic mai mult de cuviință decât să-i spună că ar putea face și pușcărie, și astfel și mai tare să ațâțe spiritele. Este clar că a fost o lipsă totală de comunicare cu mama, dar în același timp nu fără aportul unui coleg.

E și necolegial când șase medici văd același lucru, mama vrea să vadă ce zice al șaptelea și ăsta taie de la rădăcină și spune că toți ei sunt niște incompetenți și el știe cel mai bine ce e cu copilul, chiar fiind și peste hotare. Cred că e tot o mare problemă.

Bun. Să admitem că acest incident s-a consumat, totuși problemele nu se rezolvă. Ce soluții avem? Cum convingem pacienții că șase medici pot avea mai multă dreptate decât unul care se afla în străinătate și dădea sfaturi la telefon și de ce nu ar fi invers?

Cred că problema internării și refuzului tratamentului trebuie să fie văzută deja prin prisma legală, pentru că altfel acești medici înțeleg foarte bine că nu vor să-și asume responsabilitatea pentru unele complicații care ar fi putut să apară, în același timp ei nu aveau competențele necesare ca să facă corect un refuz pentru internare. Ar fi fost bine să existe niște proceduri foarte bine puse la punct din punct de vedere legal, la nivel de instituție, care sunt pașii unui medic atunci când se refuză și nu se acceptă tratamentul indicat.

Adică astfel de proceduri legale nu există în instituțiile medicale?

Este un formular general de semnare a refuzului, care nu e standardizat. Se semnează refuzul, dar e un document elaborat foarte superficial. Scrii refuz și ceva semnezi. Cred că e nevoie de standardizarea procedurii și anume cine este persoana care înregistrează acest refuz. Și acesta nu trebuie să fie medicul de gardă, fiindcă în cazul în care avem și problemele unor medici care nu știu să comunice se întâmplă că medicul a colectat refuzul, pacientul, ca să scape de el, a semnat. Această procedură trebuie să fie făcută corect din punct de vedere legal.

În cazul în care mama a refuzat tratamentul trebuia invitat cineva din administrație, care era de serviciu pe spital, să vină să discute cu ea, să o întrebe de ce refuză, să-i explice care sunt riscurile pentru copil ca ulterior femeia să fie convinsă că pentru copil cu adevărat există un risc și cât e de amplu acesta.

Doamna Gramma, dar până acum s-a pus această problemă? Ca să existe aceste formulare standardizate care să stabilească clar cum procedează medicii dintr-o instituție medicală în asemenea cazuri?

Ceea ce ține de informarea pacientului, mă refer la cadrul legal, acesta este perfect. În legea privind drepturile pacientului e scris foarte clar ce drepturi are acesta, că trebuie informat, că are dreptul la a doua opinie, că are dreptul la tratamente alternative, deci legea e foarte bună și spune foarte bine care e volumul de informație care trebuie oferit pacientului. Totodată pacientul are dreptul la decizie. El decide ce tratament i se aplică, dacă se internează sau nu, la ce medic merge. În țara noastră pacientul are aceste drepturi. Altceva sunt instrumentele de aplicare ale acestor drepturi.

Și Ministerul Sănătății a făcut Ordinul 303 în care e stabilit la nivel național un fel de acord cadru și în care scrie foarte clar că fiecare intervenție, fiecare manipulare medicală are nevoie de acordul informat al pacientului și acesta trebuie să conțină a,b,c,d. Mai departe rămâne pe seama responsabilității managerilor de instituții medicale să dezvolte acordurile informate, reieșind din propriile lor necesități, în funcție de specificul și profilul instituției medicale.

Ca să înțelegeți, nu poate Ministerul Sănătății să elaboreze un acord informat pentru riscurile unei intervenții la genunchi. Aici trebuie să se așeze medicii care lucrează în această instituție și să vadă care sunt complicațiile, riscurile și intervențiile alternative. Pacientul când merge la o intervenție trebuie să fie clar informat și să știe la ce să se aștepte și care sunt alternativele. De exemplu, punctul I – să mergeți la intervenție, punctul II – să rămâneți la tratament medicamentos, local, dar o să aveți dureri permanente, n-o să aveți mobilitatea genunchiului, etc.

De exemplu, un spital privat de la noi din țară are 65 de astfel de formulare standardizate. Nu stă medicul să scrie de fiecare dată formular pentru fiecare pacient. Dacă femeia merge la avort, i se dă formularul cu explicațiile ce înseamnă avort, care sunt complicațiile, la ce să se aștepte.

Dacă e vorba de apendicită sau intervenții la inimă, pentru toate sunt acorduri elaborate de specialiști conform specificului intervenției. În cazul în care noi vorbim despre refuzul la tratament, e una când pacientul își refuză propria internare și spune că nu vrea și e altceva, când un părinte refuză internarea copilului. Atunci medicul e obligat să acționeze în beneficiul copilului.

Deci în spital privat se pune accent pe calitatea serviciilor și au fost elaborate astfel de formulare, iar spitalele publice consideră că încă nu au nevoie de așa ceva sau pacienții nu cer acest lucru sau managerilor le este indiferent sau ce e la mijloc? De ce aceste acorduri nu sunt în spitalele publice?

Pentru că problema acreditării spitalelor publice pentru informarea pacientului din start a fost una formală și aceste acorduri informate de multe ori au fost făcute de persoane care nu au avut suficiente cunoștințe pentru a înțelege ce înseamnă un acord informat. Și de multe ori în instituțiile noastre se consideră că dacă pacientul la internare semnează un acord, asta e suficient și dă mână liberă medicilor să facă ce vor, iar pacientul trebuie să le accepte decizia, ceea ce este din start incorect. Este o abordare sovietică, paternalistă când medicului i se permitea să facă orice și pacientul trebuia să asculte. Astăzi noi avem altă abordare - a dialogului - medicul este obligat să discute cu pacientul. Și managerii de instituții medicale ar trebui să înțeleagă că una e să ceri de la medic să știe să comunice și alta e să ajuți medicii să înțeleagă ce înseamnă comunicarea cu pacienții.

Medicii noștri nu au cunoștințe cum să comunice cu pacienții, ei nu învață aceste lucruri când sunt instruiți. Dacă ar merge cineva la instituțiile medicale să întrebe câți dintre medicii dvs au trecut instruirea în comunicarea cu pacientul grav, în comunicarea cu rudele, cu pacientul muribund, în comunicarea unui diagnostic grav, comunicarea în situații de conflict, lucrurile astea nu sunt cerute și managerii noștri nu atrag atenția că personalul lor medical nu cunoaște legislația în vigoare în  ceea ce privește activitatea medicală.

De exemplu, eu sunt invitată la un spital privat odată la jumătate de an pentru a ține cursuri medicilor de acolo pe anumite aspecte ce țin de legislația medicală, pentru că conducătorilor spitalului le pasă de abilitățile medicilor lor, ei vor ca personalul lor să înțeleagă foarte bine ce înseamnă actul medical din punct de vedere legal. Nu știu de ce managerii din spitalele publice nu înțeleg că și medicii lor trebuie să aibă astfel de cunoștințe. Noi le cerem, îi acuzăm, dar nu vedem că ei elementar nu au așa cunoștințe.

Deci e o lacună a managerilor de spitale, în cazul dat al Institutului Mamei și Copilului?Dar faptul că acești doctori nu au știut cum să acționeze și să argumenteze acestei femei cât de gravă e situația pentru copilul ei nu-i scutește de pedeapsă…

Știți care e problema sistemului nostru? Atunci când se întâmplă un caz de acest fel imediat ne gândim pe cine să pedepsim. De fapt,aceste cazuri ar trebui să ne arate golurile care sunt și cum acționăm ca ele să nu se mai repete. Că vom pedepsi sau nu un medic sau doi, care din spusele mamei ai impresia că sunt niște monștri, nu rezolvăm problema. Noi nu știm cum a fost de fapt. Există și cazuri inverse, când pacienții sunt aroganți și le spun medicilor că sunt proști, etc. Nu știm cum a fost, dar de obicei șefii noștri, educați în stil sovietic, se gândesc pe cine să pedepsească. Au pedepsit medicul sef al secției ori medicul de gardă și nu rezolvă nimic cu asta. Medici vor rămâne supărați, pacienta la fel și femeile îl vor lăuda pe Stratulat că a mers contra sistemului. De fapt, Stratulat nu a mers contra sistemului, el și-a făcut PR, a arătat cât de tare este ca pune diagnoze de la distanță. Sa vedeți reacția – pacientele supărate pe sistem, pe condiții, cele care au trăit experiențe urâte în relație cu medicii, nu au văzut problema în consultarea diagnosticului prin telefon, dar au pornit o campanie Pro Stratulat egal cu Contra sistem … amuzant și trist.    

În cazul acesta managerul instituției trebuie să înțeleagă că el nu are o procedură cum să acționeze medicii atunci când un pacient refuză internarea sau tratamentul prescris și este obligat să le elaboreze cât mai urgent?

Da. Trebuie să creeze o comisie și să spună, uitați-vă avem un așa caz. A venit femeia, a refuzat, a fost scandal. Haideți să facem o procedură care să o aducem la cunoștința tuturor, printr-un ordin intern, în care să scriem că dacă părinții refuză tratamentul se face pasul 1, 2, etc..  Se oferă un algoritm și altă dată această procedură se aplică în relația cu pacientul. Asta trebuie să fie abordarea, fără pedeapsă. Așa cazuri trebuie folosite pentru educare, pentru a îmbunătăți ceva, dar nu pentru a găsi cine e vinovat. Sunt vinovați toți – sistemul imperfect, medicii de la internare, instituția in genere, implicarea incorecta a lui Stratulat și, undeva și pacientul trebuie să își înțeleagă responsabilitatea. În momentul în care ai ajuns la medic, i-ai pus acestuia pe umeri responsabilitatea pentru viața copilului. Gata. Mama a intrat într-o relație, care e în limitele legii, și medicul poartă răspundere. Nu e ca la magazin, vreau - vin, vreau - plec... Chiar nu e așa.

Cum ar trebui să reacționeze Ministerul Sănătății?

Cred că ar trebui să fie o directivă de la minister către toate instituțiile medicale sau cu susținerea secției juridice a ministerului, sau prin crearea unei comisii să fie elaborat document clar care să prevadă această procedură de refuz și responsabilitate, atunci când opinia medicului nu coincide cu dorința pacientului. Ministerul trebuie să facă decizii pentru întregul sistem, să creeze mecanisme ca să lucreze legea. Și în acest caz chiar e nevoie. Noi avem cazuri când ordine foarte bune ale Ministerului Sănătății nu ajung la destinatari, adică la medici, pentru că managerii de spitale nu înțeleg că trebuie să le aducă la cunoștință lor. Acest caz ne arată un lanț întreg de goluri, nu doar a unor medici care încercau să convingă o mamă că decizia ei este greșită.

Doamna Gramma, vă mulțumesc pentru acest interviu.