Autor: Elena Cioina

Două miliarde de oameni de pe glob sunt obezi. Asta înseamnă cam fiecare al treilea dintre noi. Savanții spun că problema grăsimii umane a ajuns mai gravă decât foametea. Și boala nu se oprește. Ea continuă să ne afecteze de la mic la mare. De ea suferă copii, adolescenți, tineri și adulți. Guvernele sunt îndemnate de OMS să depună eforturi în lupta cu acest fenomen, să elaboreze politici, strategii, campanii despre riscurile maladiei. În unele țări companiile plătesc taxe pentru folosirea zahărului în alimentație și băuturi, se interzic fast-food-urile, suntem îndemnați să ne mișcăm mai mult, pentru că mișcarea e viață. Dar oamenii oricum se îngrașă ca pe drojdii. Moldovenii nu sunt excepție. Statistica arată că doar doi din 10 moldoveni fac sport, că 70 la sută sunt supraponderali. Majoritatea stă în fața televizorului și mănâncă necontrolat. Și oricât de mult am trâmbița că trebuie să facem mișcare și să schimbăm regimul alimentar, practic nimic nu ne motivează să facem acest lucru. Nici îndemnul de la televizor cu mișcarea, nici consumul de sare și grăsimi, ori zahăr. De ce? Cum să facem ca să nu ajungem într-o zi diabetici, plini de slănină, cu mușchii atrofiați și țintuiți la pat. Noi am încercat să o descoasem pe Mariana Galben, o tânără care spune că e grasă mică, iar acum are cam jumătate din kilogramele pe care le purta cu ea acum mai bine de un an. Ce a ajutat-o-o să facă un astfel de salt? La cine sau în ce găsesc oamenii obezi  motivația și cheia succesului pentru a slăbi rațional și pentru a se menține ulterior în formă. Ce posibilități există să facem sport în Moldova, pe gratis, și avem sau nu cultură alimentară. Răspunde Mariana Galben.

Mariana, eu zic că tu ești un exemplu pentru foarte mulți oameni care vor să scape de kilogramele în plus și chiar poți să-i motivezi să se apuce și ei de același lucru. Te consideri așa sau nu?

Nici nu știu. În principiu cred că aș fi, deoarece pe mine m-a motivat să slăbesc un om care a făcut același lucru. Și apropo, acesta era un bărbat și nu o femeie. Atunci mi-am zis că dacă el are voință, înseamnă că și eu pot. Dacă el a putut de la 130 de kilograme, înseamnă că și eu de la 105 voi reuși.

Deci nici măcar o femeie nu a fost cea care te-a motivat să începi să slăbești?

Nici măcar. Însă cred că un exemplu viu te motivează mai mult să slăbești, decât fotografiile pe care le vezi pe internet. Poate de asta am și decis să fac public acest proces de slăbire prin care trec. Mie însă mi-a luat mult timp până m-am copt și am decis să vorbesc despre asta. Cred că deja slăbisem vreo 20 de kilograme. Că slăbesc știa un grup mic de persoane.

Dar apropo, cum ai ajuns la 100 și ceva de kilograme?

Eu mereu am avut poftă necontrolată de mâncare. Îmi plăcea să mănânc în special dulciuri, adoram plăcintele mamei, nu eram activă deloc, aveam un mod de viață sedentar. Veneam la muncă, mai aveam ieșiri pe teren, dar în special eram în fața calculatorului, unde desigur mâncam plăcinte, prăjituri, care nu mă ajutau deloc să slăbesc, ci invers. Și eu am fost grasă tot timpul. Am observat că sunt grasă din clasa I, la șase ani când mi-am văzut colegii slabi și eu eram diferită de ei.

Deci tu mănânci bine de mică?

Cred că nu e doar problema familiei mele. Noi nu avem o cultură a alimentației. Dacă copilul vrea să mănânce, el mănâncă la orice oră, cam ce vrea, nu când trebuie și ce trebuie. Părinții nu ne impuneau o anumită alimentație. Frate-meu era mai activ în comparație cu mine. El făcea sport, iar eu alegeam să citesc în loc să alerg sau să merg undeva să mă plimb și așa am ajuns să adaug în ultimii ani 25 de kilograme. Adică eu mă țineam constant la 80-85 și când la un moment dat am urcat pe cântar și am văzut că am 105, și asta a fost la spital când medicul mi-a arătat „uite ce greutate ai”, spunându-mi că am diferite probleme hormonale, m-a pus pe gânduri.

Și erau probleme hormonale?

Unii îmi spuneau că sunt probleme hormonale care m-au făcut să mă îngraș, alții că am probleme hormonale din cauză că sunt grasă. Până la urmă n-am descoperit cauza finală. Unii îmi spuneau că rezultatele sunt greșite, ca să-mi dau seama, după ce am slăbit, că totul s-a normalizat.

Ai ținut cont de îndemnul medicilor că ar trebui să slăbești sau ai fost motivată mai mult de omul pe care l-ai văzut tu cu vreo 40 de kg minus?

Eu deja mă resemnasem că voi fi grasă toată viața, că nu pot să slăbesc. Consideram că am oase grele, cum obișnuim noi să spunem, că e genetic, fiindcă părinții sunt și ei grași. Inventam orice justificare numai nu voiam să accept că mănânc aiurea, mult și nu ceea ce trebuie. Medicii mă atenționam, dar eu nici nu eram omul care să ascult și chiar să fac ce mi se spune. Exemplul unui om care a slăbit m-a motivat mai mult. În plus, mă durea foarte tare un genunchi, pentru că avusesem o traumă și el nu se refăcea mai bine de jumătate de an, aveam dureri de genunchi zilnice și eu îmi imaginam că o să merg în cârjă la nici 30 de ani. La 35 de ani îmi imaginam că voi sta imobilizată, având 180 de kilograme sau 200, fiindcă dacă puneam câte 10 kilograme pe an, aveam toate șansele să ajung anume așa. M-am gândit la un moment dat că voi fi un om paralizat de propria greutate și părinții vor trebui să mă spele, să mă hrănească…

Deci, te-a apucat frica…

Da. M-am gândit că voi ajunge în această stare din cauză că eu mănânc patologic de mult.

Alte motivații nu ai avut? De exemplu, acum femeile tind să fie suple, tonifiate, merg la sală, fac sport…

Din păcate, nu. Din păcate nu-mi păsa cum arăt. Eu mă complăceam așa, afirmam că îmi place de mine așa cum sunt, iar cei care vor să mă iubească, să mă accepte așa. Cred că dacă mi-ar fi păsat mai mult de felul cum arăt, aș fi început să slăbesc mult mai devreme. Și dacă acest interviu va fi citit de adolescente, eu le recomand să înceapă acum să slăbească, deoarece la un moment dat problemele de sănătate se agravează mult prea mult.

Faptul că erai obeză a avut vreo influență asupra relațiilor tale cu oamenii? De obicei oamenii devin răi cu cei care nu-s ca ei…

Există oameni care văd mai întâi grăsimea și apoi omul și sunt oameni care nu-ți dau șanse să demonstrezi că ești și altcineva, nu doar un om gras.

Ai simțit pe pielea ta?

Da. În relațiile interpersonale. Persoane absolut străine puteam să-mi strige din urmă „A, ce fund mare are asta”. Sau puteau să-mi spună să mănânc mai puțin. S-a întâmplat chiar să mă cântăresc într-o zi în stradă. De fapt, eu voiam să-i dau băbuței cu cântarul niște bani și nu voiam să-i dau așa, pur și simplu. M-am cântărit, am văzut că am 100 și ceva de kilograme și băbuța mi-a spus: „trebuie să pui mai puțin în farfurie”. Fraza ei a fost ca un ciocan în cap, dar care oricum nu mă trezea la realitate. Dimpotrivă, mai mult mă înrăia. De fapt, persoanele care suferă de obezitate, dacă le spui de mai multe ori „uite, ești obeză. Termină să mănânci atâta”, nu le ajuți să se apuce de slăbit.

Și atunci cum îi ajuți? Ce ar trebui să-i spui unui om cu obezitate morbidă, ca a ta, ca să-l determini să mai slăbească?

De exemplu, să nu-i spui omului că e gras și să mănânce mai puțin, dar spune-i „hai să ne plimbăm, în loc să luăm o cină copioasă, hai să alergăm împreună, hai să renunțăm la plăcinte”.

Deci, mesajul ar trebui să fie unul pozitiv…

Cel puțin un mesaj negativ pe mine nu m-a motivat.

Și atunci care a fost momentul decisiv când ai zis „gata, pun lacăt la gură”?

Cred că a fost după ce slăbisem vreo 20 de kg, dar momentul în care chiar am decis că trebuie a fost acel moment când l-am văzut pe acel om bărbat mai slab cu 40 de kilograme. Adică acum un an aveai în față un om masiv, iar acum vezi un om suplu, pe care practic nu-l recunoști. L-am invidiat de bine. Însă și atunci când am decis să slăbesc, eu nu m-am gândit că e cazul să adopt un mod de viață sănătos. Eu vroiam să slăbesc și nu conta cum.

Cum ai început?

Am ținut mai întâi acel regim Ducan, chiar dacă el e de-a dreptul nesănătos, și eu în general nu cred că există vreo dietă sănătoasă. Eram atât de obsedată de acest gând, că nu puteam să lucrez. Citeam tot ce înseamnă acest regim, m-am informat, seara am mers la magazin și mi-am luat produsele de care aveam nevoie și a doua zi deja eram în alt regim alimentar. Nu am așteptat începutul lunii sau luni, sau marți.

l-a început m-am decepționat, pentru că în prima săptămână am dat jos doar vreo 500 de grame. Apoi în două săptămâni s-au mai dus 2 kg. Pentru că e un regim greu, treptat am început să-l exclud. Demult am renunțat la această dietă, dar nu mănânc zahăr, făinoase. Astea le-am exclus odată cu regimul. În schimb, îmi mai permit din când în când fructe. După ce am dat jos vreo 25 de kg, am înțeles că trebuie să fac mai mult mișcare și a început să-mi placă. La 100 de kg nimănui nu-i place mișcarea.

Și ai început să mergi mai mult…

La început coboram din troleibuz cu două stații înainte de stația de lângă casă. Mergeam pe jos. Treptat a apărut pofta de a merge ore în șir. Și acum ies seara și merg pe jos, nu contează că e iarnă, plouă, e toamnă sau vară. Și această plăcere a rămas și acum.

Câți kilometri faci zilnic?

Mă străduiesc minim 15. Doar când mă rețin prea mult prin oraș, nu risc să merg singură pe drum. Dacă ajung târziu, atunci fac exerciții, încerc să compensez. Eu trăiesc la etajul 22 și urc scările. Pot să le urc, să le cobor, iar să le urc, doar pentru a compensa lipsa de mișcare.

Și acum când ai ajuns practic la jumătate din kilogramele pe care le aveai altă dată ce te mai motivează să te ții în formă?

Starea asta de bine, când nimic nu te doare, te simți perfect, când toți în jur te admiră și îți spun că ești bravo și foarte mult mă motivează că îi motivez pe alții. Mai ales că cineva îmi spunea că 80%-85% dintre oamenii care au reușit să slăbească, nu au reușit să-și mențină greutatea. Eu încă urmează să aflu, încă sunt în proces de slăbire. Vreau să mai dau jos vreo 10-15 kg. Și mi-am zis că n-o să-mi permit niciodată să ajung obeză.

Dar în familie s-a schimbat ceva? Ați schimbat toți regimul alimentar?

Nu mai gătesc. (râde) Nu stau cu părinții, dar ei nu se lasă așa ușor schimbați. Ei nu-și imaginează o masă fără pâine sau fără cartofi, în general. Ei se miră când mă văd mâncând tărâțe, grâu încolțit ori lăstari de lucernă. Ei nu-și imaginează că oamenii pot mânca așa ceva. Totuși, mici schimbări au făcut și ei. De exemplu, tata mi-a zis că a slăbit trei kilograme. Și eu l-am întrebat ce a schimbat? Mi-a zis că nu a făcut mari schimbări, ci a lucrat mai mult sau a făcut mai multă mișcare. Ceea ce s-a schimbat este că frigiderul meu e mai mult gol decât plin.

Acum e cu fructe și legume?

Fructe mai puțin, pentru că m-am convins că ele îngrașă. Am mai multe legume și niciodată nu se termină tărâțele.

În general e greu să ții un regim alimentar?

Financiar e mai complicat. Când începi să cauți altfel de alimente, îți dai seama că cheltuiești mai mult, chiar dacă cumperi mâncare mai puțină. Când însă am calculat cât cheltuiam pentru problemele de sănătate pe care le aveam, cât timp pierdeam pe la doctori, pe teste la hormoni, mi-am dat seama că regimul e mai cost-eficient.

Statisticile arată că mai mult de jumătate din populația Moldovei e supraponderală sau obeză. E cumva o stare a națiunii. De unde ar trebui să pornim ca să ne schimbăm, să nu ne mai complacem că suntem obezi și să înțelegem că sănătatea depinde în primul rând de ce mâncăm și câtă mișcare facem?

Eu cred că trebuie să începem de la școală. Măcar la orele de diriginție să se vorbească despre cultura alimentației. Când îmi amintesc ce mese aveam noi acasă – mămăligă cu pește prăjit în făină, cât ulei consumam, zahăr și nimeni nu ne reproșa nimic, mă îngrozesc. Deci e nevoie să începem de la școală cu această cultură.

Apoi, de când fac mai multă mișcare, am constat că nu prea ai unde face sport în țara asta și în orașul ăsta în mod special. E periculos să alergi pe străzi. Am fost atacată de câini, speriată și de oameni neadecvați și în plus e întuneric în Chișinăul acesta. Dacă te apuci seara să faci sport, mai ales acum când la șapte se întunecă, poți să-ți rupi gâtul alergând pe străzile noastre. Deci, elementar locuri de sport nu avem. Dacă vrei să mergi cu bicicleta, la fel, mi-e frică.

Te referi la practicarea sportului în aer liber și gratuit…

Așa este. Chiar dacă eu câștig mai bine decât e salariul mediu, nu prea am chef să dau 800-1000 de lei la o sală ca să practic sportul.

Totuși cum îi motivăm pe moldoveni să facă sport? Vezi că tu dacă vrei, mergi pe jos și oricum faci sport…

Noi, din păcate nici o cultură a sportului nu avem. Nu prea avem sportivi de performanță care să fie model pentru noi. Deși la Chișinău se simte un pic de evoluție. Îmi amintesc cu vreun an în urmă nu prea vedeam oameni alergând, acum parcă se îndeamnă unii pe alții. Dar am văzut mai mulți bătrânei făcând sport, decât tineri.

Poate nu-i vedeai, că nu te interesa sportul?

Oricum e un pic de diferență față de acum un an.

Suntem leneși și de asta nu facem sport?

Aud foarte des oameni spunând „sunt atât de obosită seara” că nu mai vreau să fac sport sau să merg pe jos. Am copii care mă așteaptă, trebuie hrăniți, etc. Eu cred că sunt doar justificări.

Ce soluții crezi că există pentru a-i trezi pe oameni din hibernare? Noi avem tendința să dăm vina pe autorități, că nu există programe, că la școală nu se învață ce trebuie, nu se face sport, că nu sunt profesori, că nu avem modele, găsim tot felul de justificări ca să nu facem sport. Pot face ceva autoritățile astea ca noi să ne schimbăm atitudinea față de sport și modul de viață?

Prea multe ne-am obișnuit noi să cerem de la stat. Statul într-adevăr ar trebui să pună umărul și să ne învețe să avem o cultură alimentară. Dacă părinții nu știu, atunci să intervină el cu strategii. Și deși e complicat să faci sport, pentru că gratis nu ai unde, dacă tare vrei, faci mișcare. Pentru mersul pe jos și urcatul scărilor nu trebuie să intervină statul.

Mai cred că statul ar trebui să elaboreze politici care să promoveze mai mult mișcarea, mai ales în aer liber. Sunt bune și maratoanele, dar ele nu sunt suficiente. Ce ar mai putea face statul? De exemplu, aproape de casa mea este un parc, Valea Trandafirilor, unde noaptea nu poți face sport, pentru că elementar nu e lumină. Nu vezi pe unde calci. Aș putea să alerg cu lanterna, dar e incomod și îmi e și frică. Ar trebui să creeze condiții pentru a face sport. Iar la școală să fie mai mult promovat sportul.

Ce nu are școala, de copiii nu sunt motivați să facă sport?

Eu aș insista pe educația fizică zilnic sau dimineața, pe 10-15 minute de gimnastică. Mai ales acum, în era tehnologiilor, când copiii stau mai mult în fața computerelor și cu nasul în telefon e chiar binevenit. Și nu doar copiii trebuie motivați să facă sport. E nevoie de mai multe evenimente care să promoveze mișcare cu familia.

Tu ai început să alergi la maratoane, după ce te-ai văzut mai slabă…

Da. Niciodată nu mi-am imaginat că voi putea alerga la asemenea evenimente, pe așa distanțe lungi. Mă gândeam că dacă se ia un maniac din urma mea, mă dau bătută de odată, pentru că nu pot fugi. Cred că și politicienii ar trebui să se miște mai mult în aer liber, decât în sălile de sport. Oamenii ar lua exemplu. Nu s-ar schimbat lucrurile peste noapte, dar ceva i-ar motiva.

Ca să înțelegeți, este foarte greu să motivezi o persoană de 100 de kilograme să alerge. E mult mai ușor să stai în fața televizorului și să mănânci semințe sau un bol cu bunătăți, decât să ieși și să mergi pe acest frig.

Omul ajunge obez de lene. De ce? Pentru că de regulă se întâmplă așa, vii acasă și zici că ești obosit, a doua zi spui că mâine vei face mișcare și lași de pe o zi pe alta. Eu am reușit să depășesc această stare. Am început să fiu autocritică. Îmi spuneam mereu „Vai, sărmana, atâta lucrezi. Trebuie să te odihnești seara”. Acum gândesc absolut invers. Doar gândul că pot ajunge din nou la 100 de kg mă sperie și mă determină să ies să fac mișcare. Trebuie să fim un pic mai răi cu noi.

Tu ce mesaj ai avea pentru oamenii care nu neapărat sunt obezi, poate doar supraponderali, și ar vrea să slăbească?

Să nu spună la tot pasul că vor să slăbească și să nu facă acest lucru. Eu așa făceam. Aproape toți oamenii care au probleme cu greutatea spun că vor să slăbească, dar de fapt nu vor atât de mult. În subconștient, omul vrea altceva, de fapt se resemnează. Își spune „am pe cineva care mă iubește și e suficient. Mi-e greu să-mi găsesc haine potrivite, dar ce-i ușor în viața asta, parcă arăt binișor”. Mai ales, noi avem o vorbă populară „e rotunjor, rumeor, ce sănătos arată” sau „bărbații nu sunt câini, ei la oase nu se-aruncă”. Eu cred că un om obez are în primul rând probleme de sănătate, dacă nu sunt fizice, sunt morale, e complexat, etc. Eu spuneam că nu am complexe, acum îmi dau seama că de fapt aveam mai multe. Sfatul meu este să nu se resemneze cu felul cum arată. Te impui la început să renunți la zahăr și făinoase.

Ce rol ar trebui să aibă medicii în schimbarea atitudinii oamenilor față de mâncare, față de sport?

Medicii la care am mers eu nu au avut o influență prea mare, chiar și atunci când mi-a dat unul un pliant cu ce înseamnă diabetul zaharat, iar eu mergeam spre asta. Am citit, m-am îngrozit, dar nu m-a făcut să-l ascult. Seara am mers acasă și am băut ceai cu ceva dulce. Poate ar trebui să avem mai mulți dietologi și nutriționiști și atunci când ajungi la medicul de familie, să te trimită la ei. Doar în fișa mea medicală scria „obezitate gradul III”, dar medicul nu-mi spunea să merg la dietolog, nu mă direcționa la specialistul care trebuie. Este importat ca și dietologii să fie profesioniști.

Concluzia ta e că medicii constată problema, dar nu îți dau sfaturi la ce specialist să mergi și ce să faci ca să nu mai fii obez…

În cazul meu așa se întâmpla. Doar îmi spuneau că trebuie să slăbesc, fără alte detalii. Poate ar fi trebuit să fie mai dur și să-mi spună „ai probleme la genunchi? E din cauza că tu cântărești 105 kg. Nu te mai primesc la consultații până nu mergi la dietolog”. Trebuia să fie mai insistent cu mine. Dacă doctorul vede că e o problemă și omul acesta nu o conștientizează, nu-l lua ușurel și nici nu-l duce la traumatolog. Sau dacă ai ajuns la medic și el îți spune că te îndrepți cu pași rapizi spre diabet, nu-mi da un pliant de formă, ci explică-mi care sunt riscurile pentru sănătate, la ce medic ar mai trebui să mergi.

Mariana, spre final, cât timp o mai ții cu slăbitul?

Am impresia că o să slăbesc toată viața. Primele 20 de kg au plecat ușor, însă după aceasta organismul s-a adaptat și procesul de slăbire e mai greu. Aș mai vrea să slăbesc încă 15 kg, vreau să ajung la limita de jos a greutății normale. Vreau să mă văd suplă. Nu am fost niciodată slabă și asta mă motivează cel mai mult acum să depun acest efort. Cred că dacă reușesc până la vara viitoare să mai slăbesc 15 kg, va fi perfect.

Ce lecție ai învățat tu din această experiență de un an și ceva de când tot slăbești?

Am învățat că totul este posibil și niciodată nu e târziu să schimbi ceva ce nu-ți place. Mai știu că în familia mea va fi multă mișcare. Și dacă e să compar cu cei care s-au lăsat de fumat și au devenit antifumători, eu am devenit antizahăr în acest an și jumătate. Deci în familia mea nu se va consuma zahăr.

Mariana îți dorim succes și să poți motiva în continuare și alți oameni să facă la fel.