Svetlana Plămădeală, manager de țară, UNAIDS: „La suprafață oamenii declară că i-ar accepta pe HIV-pozitivi, în situații reale învinge frica și necunoașterea”

Autor: Elena Cioina

În Moldova, intoleranța față de oamenii HIV-pozitivi e mai pronunțată ecât în urmă cu șase ani. În 2014, cercetările arătau că moldovenii, care declarativ se consideră binevoitori și primitori, în realitate nu au ochi să-i vadă pe purtătorii de HIV. Așa arată studiile. Nivelul de toleranță a picat, în 2014, sub două procente, în timp ce în 2010 era de 5 la sută. E un paradox în condițiile în care pentru prevenirea și controlul infecției se investesc mulți bani și efort. Despre HIV și căile lui de transmitere se vorbește mult mai mult decât acum un deceniu și informația ajunge mult mai repede la oameni decât acum un deceniu. Și totuși moldovenii se tem de persoanele HIV-pozitive. Inexplicabil deocamdată de ce. Noi am încercat să aflăm ce se ascunde sub această frică  și facem noi suficient ca să scăpăm de ea sau încă mai avem ce ne reproșa. Am avut o discuție pe această temă cu managerul de țară al UNAIDS, Svetlana Plămădeală.  

Doamna Plămădeală, în contextul Zilei Mondiale de Lupă cu HIV/SIDA, vreau să vorbim despre discriminare și vă rog să ne spuneți de ce intoleranța și stigma față de seropozitivi mai rămâne înrădăcinată atât de adânc în mintea și sufletele majorității oamenilor din Moldova?

Chiar azi vorbeam cu cineva despre un studiu comparativ privind percepția populației asupra anumitor fenomene. În anul 2010 rata acceptării persoanelor HIV pozitive era de 5%, iar în 2014 am ajuns la 1,7%.  Este în descreștere. După mine, cred că încă mai trăim într-o societate în care oamenii sunt prea mult judecați, trăim într-o societate intolerantă nu doar față de cei cu HIV, dar și față de mulți oameni.

Vă întreb altfel, de ce nu ar trebui oamenii să se teamă de persoanele HIV-pozitive?

Pentru că ele nu sunt în niciun fel periculoase, pentru că HIV nu se transmite prin îmbrățișări, sărut, nici măcar prin sărut, cu atât mai mult prin strângere de mână sau a același prosop. HIV se transmite prin trei căi foarte bine cunoscute – contact sexual neprotejat, prin sânge infectat de la o persoană la alta și de la mamă la făt. Prin urmare nu pot fi periculoase aceste persoane. În plus, susținute și sprijinite ele pot deveni active economic. Odată ce își administrează tratamentul, ele nu răspândesc infecția. Acești oameni apelează și beneficiază de diverse servicii destinate lor și au parte de o viață absolut normală și calitativă.

Ați spus că oamenii din societatea noastră sunt obișnuiși să-i judece pe cei din jur prea mult. Noi parcă suntem într-un secol în care informația circulă cu viteza vântului, când posibilitățile de a te informa sunt enorme. De ce totuși avem o scădere atât de dramatică a toleranței față de această categorie de oameni? Ce nu înțeleg oameni? Chiar nu e clar că nu te infectezi cu HIV, dacă îl ții de mână pe un om care are acest virus?

Cred că în capul oamenilor încă sunt destul de multe mituri. Este totuși încă un subiect destul de vulnerabil, nu este discutat nici măcar în școli așa cum recomandă organizațiile internaționale de profil. Există prea multe cunoștințe eronate. De exemplu, cercetarea la care am făcut referință se bazează pe niște întrebări care în momentul în care sunt adresate începi să percepi un pic diferit lucrurile. Întrebările sunt de genul – ți-ai da un copil la școală cu un copil HIV infectat? Ai cumpăra de la o persoană HIV-pozitivă produse alimentare? Etc, la care trebuie să răspundă persoanele și în funcție de care se măsoară această acceptare. Undeva la suprafață oamenii declară că i-ar accepta, dar când întrebările țin nemijlocit de anumite practici ori comportamente ale persoanei care ar viza niște situații mai reale, atunci învinge frica și necunoașterea. Aceste două sentimente, cum zicea cineva, au devenit un mod de a „transmite” infecția HIV mai rapid decât căile de transmitere propriu-zise.

Mă gândeam că poate nu ar trebui să vă întreb cine e vinovat de toată această situație, pentru că în prevenirea HIV-ului în Moldova se investesc destul de mulți bani, problema este o prioritatea pentru sănătatea publică, în sfârșit avem și un program nou până în 2020, sunt organizate diverse campanii, chiar de către oamenii care trăiesc cu acest virus. De câțiva ani mulți dintre ei încearcă să-și dezvăluie statutul, să le arate la oameni că, de fapt, sunt absolut obișnuiți, că nu au nicio cruciuliță, steluță ori ceva scris pe frunte. Și totuși, unde se rupe firul? De ce atâția ani batem pasul pe loc la capitolul diminuarea discriminării?

Studiul a fost făcut în 2014. Probabil că după acest an, 2015, 2016 am putea avea alte cifre și poate că vor fi mai bune. Eu nu cred că toleranța aceasta va depăși 10%, nu-s sociolog și nu aș putea face previziuni. Poate vor fi mai bune datorită acestor campanii și deschiderii, asumării riscurilor de către persoanele HIV-pozitive când își deschid față, chiar dacă ulterior unele au de suferit la școală, grădiniță, la locul de muncă.

Unde sunt aceste lacune? Pentru că percepția mea de jurnalist este că despre discriminare se vorbește mai mult pe o singură direcție, adică din partea societății civile, din partea oamenilor care sunt afectați direct de problemă. Pe partea cealaltă, și aici mă refer la autorități, lucrurile par să se miște mai monoton, problema pare mai puțin importantă…

O să mă refer mai mult la acest aspect – discriminare și stigmă. Mă gândesc la Legea privind egalitatea șanselor, cât de greu a fost adoptată și cât mai continuă să fie contestată și să se pedaleze pe faptul că nu avem nevoie de ea, că orientarea sexuală nu are ce să caute într-un astfel de document, după părerea unora. Chiar și institutele astea care au fost create pentru a apăra drepturile omului și același Consiliu Nediscriminarea, care reprezintă un mecanism de implementare a legii, nu funcționează la capacitate maximă. Legea nu stă în capul mesei. Noi încă mai avem mult de lucrat ca să fim cu adevărat un stat de drept, în care drepturile tuturor persoanelor să fie respectate. De asemenea, vreau să accentuez că e nevoie de foarte multă informare în școli și acest lucru se poate face prin acele cursuri despre deprinderile de viață sau cursuri coprehensive despre sănătate, care ar forma cunoștințele copiilor. Lipsa acestor cursuri speciale sunt și ele niște impedimente în formarea percepției corecte despre ceea ce este HIV.

Credeți că ar putea să ne ajute voluntarii care să meargă din școală în școală și să le explice adolescenților ce înseamnă HIV sau e nevoie totuși de un curs obligatoriu în curricula școlară?

Este nevoie de un curs obligatoriu. În plus, este nevoie ca legea să fie respectată, pentru că ea există și mai avem nevoie de un Consiliu Nediscriminare foarte puternic care să se ocupe de problemele tuturor celor discriminați pe un criteriu sau altul. Acest Consiliu este încă foarte tânăr și nu funcționează la capacități maxime. Cred că este o problemă intersectorială.  Acum Moldova a trecut acel examenul de revizuire universală a drepturilor omului, și țările ne-au dat vreo 200 de recomandări. Adică noi stăm prost la capitolul respectarea drepturilor omului.  

Și toate instituțiile statului ar trebui să se coaguleze, să pună problema pe agendă și să întreprindă toate măsurile, să ajute persoanele acestea să nu mai fie discriminate, să fie respectată legea, să fie monitorizată implementarea ei ca acești oameni să fie egali oriunde s-ar adresa. Fie e vorba de sănătate, educație, cultură, etc.

Uneori se creează impresia că discriminarea pornește de sus, chiar dacă la nivel declarativ toți sunt pentru nediscriminare, la modul practic ea de acolo începe..

Cred că tentațiile care există ca Legea egalității șanselor să fie revizuită, ar confirma ceea ce spuneți. Dacă s-ar dori ca persoanele să nu fie discriminate, atunci s-ar lăsa legea asta în pace și s-ar încerca ca ea să fie aplicată. Noi avem suficiente mecanisme pentru a o face funcțională.

Această problemă a discriminării e valabilă pentru întreg spațiul post-sovietic, unde incidența HIV e alarmant de înaltă sau doar la noi HIV-pozitivii sunt văzuți cu ochi răi de cei din jur?

Nu aș putea să vă dau niște cifre, dar știind că am trecut prin aceeași cultură foarte mulți ani, tind să cred că una dintre cele mai mari probleme este și acolo stigma și discriminarea, iar pentru statele cu o povară înaltă a infecției, cum ar fi în Rusia, există și lipsa serviciilor de prevenire a infecției în grupurile cele mai vulnerabile. Noi suntem într-un spațiu unde societatea civilă încă nu este pe deplin dezvoltată, nu este pe deplin recunoscută, comunitățile nu au suficiente împuterniciri. Însă serviciile de prevenire a HIV-ului în spațiul nostru, unde acesta este concentrat în anumite grupuri greu de accesat, aceste servicii pot fi realizate cu ajutorul ong-urilor, comunităților, persoanelor HIV-pozitive. Noi însă mai avem sisteme verticale puternice, care consideră că pot rezolva totul, și totuși nu pot, dar nici nu abilitează suficient comunitatea ca să ajute în rezolvarea problemei.

În Moldova e la fel. Programele de prevenire pentru categoriile cu risc sporit de infectate încă sunt în proporție de 98% finanțate de Fondul Global. Deocamdată statul nu a preluat niciun proiect de reducere a riscurilor. Și așa este în tot acest spațiu post-sovietic. Mai sunt niște tentative prin Asia Centrală, Belarus, dar ele nu sunt atât de puternice ca să devină bune practici pentru alte state din regiune.

Care ar fi explicația, de ce autoritățile țin atât de strâns situația? Se tem de ceva?

Autoritățile au programe de prevenire prin instituțiile sale, dar care nu vor ajunge la oamenii care utilizează droguri sau la lucrătoarele sexului comercial. De ce le țin? Probabil pentru că așa  au moștenit. E foarte greu să explici de ce. Sunt realizate numeroase cercetări, inclusiv în Moldova, care demonstrează eficiența acestor programe, const-eficiența lor, cost-beneficiul, au tot ce trebuie și totuși se tărăgănează acest proces de a prelua aceste servicii. Trebuie să fie o conlucrare de parteneriat egal.

În concluzie, pentru că am ajuns cu discuția la programele de reducere a riscurilor și știm că au fost numeroase întâlniri cu autoritățile ca să fie găsite mecanisme, soluții de finanțare a ong-urilor de profil. Până în 2018 deja nu mai e atât de mult. Reușim să preluăm măcar o parte din finanțarea serviciilor de reducere a riscurilor sau nu prea avem șanse?

Proiecte de mecanisme de preluare a finanțării au fost elaborate cu Ministerul Sănătății. Ele nu sunt aprobate. Deci este în mâinile Ministerului Sănătății să facă acest deziderat realitate. Dacă va fi suficientă voință politică e posibil acest lucru. Eu cred că doar atât a rămas.

Doamna Plămădeală, vă mulțumesc pentru această discuție.