Autor: Elena Cioina

Sistemul de sănătate din Moldova nu ar putea face față prevenirii și controlului HIV de unul singur. În primul rând nu are suficiente resurse umane, iar în al doilea – lucrătorii nu ar fi acceptați în grupurile de risc. De asemenea, obligația unui medic este să trateze pacienții, nicidecum să meargă pe teren să împartă seringi de unică folosință, prezervative sau teste la HIV persoanelor care consumă droguri sau care practică sexul comercial. Acest rol le revine organizațiilor neguvernamentale, care au angajați oameni din aceste comunități, care știu cel mai bine cum să intervină și cum să comunice cu acești oameni. Ce capacități și instrumente are statul pentru a controla infecția HIV și este sau nu pregătit să preia coordonarea tuturor activităților, inclusiv ale organizațiilor neguvernamentale? Am discutat subiectul cu Lucia Pîrțînă, coordonator de programe la Centrul PAS, fost coordonator al Programului Național de control a HIV/SIDA.  

Doamna Pîrțînă, dumneavoastră ați fost până acum câteva luni coordonatorul Programului Național de prevenire și control HIV/SIDA. Vrem să ne spuneți ce capacități are sistemul de sănătate și cel social pentru a controla maladia? Care sunt punctele forte și care sunt cele slabe?

După mine, sistemul medical a acumulat suficientă experiență și aptiduni pentru a controla infecția cu HIV. În acest moment, este în derulare deja al cincilea Program Național și în această perioadă s-au desfășurat diverse studii pentru a cunoaște epidemia și caracteristicile ei, au fost create și reorganizate diverse structuri pentru a gestiona acest Program, au fost instruiți specialiști, consolidată societatea civilă, etc. Respectiv, cred că există, așa cum spuneți, puncte forte: cunoaștem epidemia, cunoaștem măsurile eficiente de prevenire, avem strategie de testare, diversificată pentru accesibilitate, avem acces la tratament specific, la profilaxia transmiterii de mamă la făt, etc.

Punctul slab, eu îl consider domeniul prevenirii în rândul populațiilor cheie, or în Republica Moldova, epidemia HIV este concentrată anume în aceste grupuri. Deși sunt ținute în vizor, aceste grupuri nu accesează și nu sunt accesibile serviciului medical. Aici fără suportul reprezentanților societății civile, lucrătorilor în teren, a educatorilor de la egal la egal, nu poți obține niciun succes.

Ce este mai important în ținerea sub control a infecției HIV, programele de reducere a riscurilor sau medicația, sau una pe alta nu se exclud?

Corect ați menționat - una pe alta nu se exlcud. Programele de reducere a riscurilor sunt parte a programelor de prevenire a maladiei și își au rolul lor în prevenirea noilor cazuri de infecție, iar tratamentul este important în sporirea calității și prelungirea vieții persoanelor deja infectate.

Cât de pregătite sunt autoritățile să facă față prevenirii infecției? Ce instrumente are puse la punct și la ce capitole șchiopătează?

Separat, în acest moment, nu sunt gata. Asta, pentru că din momentul implementării activităților de prevenire, și mă refer aici la cele pentru grupuri cheie, activitățile au fost finanțate exclusiv din sursele Fondului Global și au fost coordonate și realizate în mare parte de către Recipienții Principali, (Centrul PAS și UCIMP) Subrecipienții și organizațiile neguvernamentale. Respectiv, aceste organizații au acumulat experiență, au dezvoltat mecanisme și instrumente de implementare. Voi preciza însă că începând cu anul 2013, Ministerul Sănătății și-a declarat interesul de a prelua finanțarea programelor de prevenire, respectiv, cu implicarea societății civile active în prevenire. Au fost întreprinse diverse măsuri, a fost elaborat și ajustat cadrul normativ necesar, organizate ședințe, ateliere de lucru, etc. Alta este că nu avem totuși sufiente resurse umane, înțelegere și angajament politic ca să ducem la bun sfârșit ceea ce am început.

În cazul în care statul va rămâne principalul implementator al programului național de prevenire și control al HIV/SIDA, va putea asigura servicii, inclusiv sociale, de calitate sau există riscul să se întâmple, cum spunea deputatul Pistrinciuc, să asistăm la o medicalizare a problemei și mai puțin la prevenirea maladiei?

Statul a fost și este principalul implementator al Programului Național de prevenire și control al infecției HIV/SIDA și Infecțiilor transmise pe cale sexuală (ITS), la fel ca și în cazul altor programe naționale. Însă, având în vedere faptul că infecția cu HIV este o problemă multidimensională, acest lucru nu este posibil fără implicarea tuturor actorilor guvernamentali și neguvernamentali. Probabil v-ați referit la singurul recipient principal guvernamental și aici vreau să precizez că problema nu este în cine primește resursele financiare de la Fondul Global și nici în dorința statului de a gestiona granturile oferite de organizația internațională. Problema este că această decizie a fost luată abuziv, fiind ignorate părerile actorilor importanți și fiind încălcate procedurile stabilite de lege.

Un rol foarte important în procesul de prevenire a maladiei îl au organizațiile neguvernamentale, fără îndoială. Care este situația în Republica Moldova?

În Moldova sunt mai multe organizații neguvernamentale care activează în domeniul HIV: organizații mari cum sunt Uniunea pentru Prevenirea HIV și Reducerea Riscurilor, Liga persoanelor care trăiesc cu HIV sau Inițiativa Pozitivă, care au sub aripa lor alte organizații mai mici, grupuri de inițiativă, fiecare având rolul său. Unele organizații elaborează strategii, planifică și fac designul serviciilor, revăd cadrul normativ, venind astfel în sprijinul structurilor publice cu expertiză tehnică, altele prestează servicii de prevenire pentru unul sau mai mute grupuri cheie, altele prestează servicii de suport psiho-social sau ambele tipuri de servicii în complex. Important este că se ține cont de necesitățile și sunt abordate toate grupurile cheie, acestea au acces la servicii și sunt „auzite”.

Deci, rolul lor este practic ca al acelor locuitori din satele din Africa care trebuie să observe cine și de câte ori tușește, ca ulterior să-l ducă la doctor și să dacă are sau nu tuberculoză. Practic oriunde în lume de această muncă la firul ierbii se ocupă oamenii care nu au nicio legătură cu medicina. Există precedente, unde sistemul medical se ocupă inclusiv de ceea ce încerc să explic și dacă da, atunci cât de eficiente sunt aceste servicii?

Munca directă cu beneficiarul în afara sistemului medical nu este genuină acestui sistem din mai multe motive: pe de o parte lucrătorii medicali nu vor merge niciodată în teren cu traista cu teste, prezervative, seringi etc, pe de altă parte, chiar de vor încerca să o facă, există riscul să nu poată avea acces în comunitățile grupurilor cheie. Cum vă imaginați un medic să fie acceptat într-o gașcă de consumatori de droguri sau de lucrătoare ale sexului comercial? Cum vor accepta aceste persoane să fie testate la HIV sau consiliate de un lucrător medical? În asemenea cazuri, serviciile pot fi oferite doar de lucrătorii de la egal la egal (foști sau actuali reprezentanți ai grupului cheie respectiv). Nu cunosc țări în care aceste activități sunt realizate de către sistemul medical și chiar dacă s-ar încerca, nu cred în eficiența lor, bazându-mă de argumentele de mai sus.

Ce înseamnă să convingi o persoană din grupul de risc să facă un test la HIV?

Înseamnă muncă de consiliere, consultare, convingere, argumentare. Înseamnă să-i oferi acestui om testul acolo unde petrece el cel mai mult timp, în localul, terenul unde se simte el sigur și la ora la care este confortabilă pentru el.

Dar pe un pacient HIV-pozitiv să se trateze?  Cine îi ajută pe medici în această situație?

Și aici este nevoie de multă muncă. Desigur pacienții sunt diverși ca pregătire, informare, acceptare a diagnosticului, etc, și respectiv și gradul de implicarea specialiștilor care au datoria să-l convingă să se trateze diferă de la caz la caz. Sunt pacienți pentru care e suficientă consultația medicului și pentru care medicul rămâne singura persoană de sprijin. De cele mai deseori medicul, de unul singur. nu se descurcă din mai multe motive. Are timp redus pentru un pacient, nu are suficiente competențe, condiții de muncă, etc. Și în aceste cazuri în ajutor vin psihologii, lucrătorii de la egal la egal, asistenții social instruiți în domeniu: aceste persoane dispun de tehnici speciale de comunicare, de argumentele necesare, de exemple din viață, etc. Și ei pot răspunde necesităților pacienților, le pot acorda timpul necesar și informația necesară. Ceea ce spun acum nu este că asta vreau să se audă în public. O spun din experiență de lucru în clinică.

Cât ați fost coordonator al Programului Național de prevenire și Control al HIV/SIDA ați reușit să promovați  și să aprobați 2 Programe Naționale și să elaborați o aplicație către Fondul Global în cadrul Noului Model de Finanțare pentru perioada 2015 -2017. Aș vrea să ne spuneți obiectiv, cât la sută din programul care s-a încheiat anul trecut, pentru că al doilea e abia în derulare, a reușit statul să implementeze?

Cred ca aș risca să spun că în jur de 80%. Tot ce ne-am propus ca activitate am realizat. Poate indicatorii nu au atins rezultatele scontate, dar este important că am început procurarea testelor și medicamentelor din resursele Bugetului de Stat și am inițiat pregătirea preluării activităților de prevenire.

Care sunt punctele cheie din programul nou de control al HIV/SIDA și ce riscuri vedeți dvs după toată epopeea cu Consiliul Național de Coordonare?

Programul „nou” este continuarea Programului „vechi”. Activitățile cheie rămîn cele de prevenire și cele de suport și îngrijire. Ceea ce ține de riscuri, după mine, ele se referă la implementare. Nu sunt adepta schimbărilor grandioase bazate pe ambiții nefondate, ci pe studierea situației, planificarea anumitor activități, acceptarea graduală a anumitor schimbări, asigurarea că nu vor fi întrerupte serviciile, or în acest caz, se pare că nu s-a ținut cont de aceste momente. Respectiv văd un mare risc întreruperea prestării anumitor servicii. Acest lucru, dacă nu în viitorul apropiat, atunci în cel îndepărtat va duce inevitabil la înrăutațirea situației privind infecția cu HIV în țară.

O singură organizație neguvernamentală din domeniu, Inițiativa Pozitivă, a susținut la ședința din 29 iunie a CNC propunerea ca Moldova să aibă un singur recipient al Fondului Global și acela guvernamental. Nefiresc oarecum pentru un ONG, pentru că restul societății civile s-a pronunțat împotrivă, invocând încălcarea mai multor proceduri în luarea deciziei de aplicare a noului grant oferit de finanțatorul extern. Este această organizație capabilă să prevină și să țină controlul HIV în Moldova și poate ea reprezenta restul organizațiilor neguvernamentale din domeniu?

Această organizație nu este unică. Este o organizație care activează în domeniu, fortificată în ultimul timp, dar care nu reprezintă toate grupurile cheie. Nu-mi imaginez cum va reuși implementarea activităților de prevenire în grupurile cu care nu are experiență de lucru, cum va colabora cu acele cinci organizații neguvernamentale care nu au susținut decizia ședinței CNC, care sunt îngrijorate de situația creată și de iminența întreruperii serviciilor.

Doamna Pîrțînă, vă mulțumim pentru acest interviu.