Iana: ”Nu mi-e frică de statutul meu HIV”

- Iana, povesteşte-ne despre interesele tale. Te deosebesc ele de alţi adolescenţi?

- Desigur mă deosebesc! La mine viaţa e în clocot! Eu joc tenis profesional deja de 6 ani, îmi place foarte mult şi voi continua să practic acest sport. Îmi place să gătesc: ador să experimentez cu diverse ingrediente şi gusturi. Recent am făcut pentru prima oară frigărui. Deseori mă plimb cu bicicleta, ascult muzică, îmi place să mă plimb cu prietenii, să călătoresc, să merg la cinema, să joc biliard şi bowling. Nu prea îmi place să înot.

- Te-a afectat mult vestea despre statutul tău HIV?

- Pe atunci aveam 10 ani. A doua zi după ce mama mi-a spus că am HIV, imediat i-am spus prietenei mele. La început nu mi-am făcut griji, pentru că încă nu înţelegeam ce este HIV. Nu ştiam nici faptul că în ţara noastră persoane ca mine sunt discriminate. Peste un timp oarecare, am fost invitată la o şcoală de leadership, unde mi-au povestit despre infecţia HIV şi căile de transmitere. Am aflat, de asemenea, cum să devii un lider, cum să fii puternică şi să ai încredere în tine, cum să înfrunţi şi să depăşeşti greutăţile. După aceasta am început să analizez mai profund problema infecţiei HIV. Odată mi-au apărut în minte gânduri, precum că mama este de vină, iar eu nu am nicio atribuţie la boala mea. Mă întrebam uneori: ”De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?”. Dar astfel de gânduri mă măcinau timp de o zi, iar apoi au dispărut complet. Nu mi-e frică de statutul meu HIV.

- Cu cine îţi este mai simplu şi mai interesant să comunici? Cu acei care ştiu despre statutul tău sau cu acei care nu îl cunosc?

- Evident că este mai simplu cu acei care sunt la curent. Cu ei discut nestingherit despre acest subiect. Însă cu oamenii care nu ştiu despre statutul meu, mă străduiesc să nu pomenesc acest aspect. Mi-aş dori ca nici prin gând să le treacă că eu sunt HIV pozitivă. Deşi uneori îi contrazic când nu au dreptate, în special, când este vorba despre căile de transmitere. Oamenilor le place să-şi creadă mai mult sie înseşi decât altora. Uneori aş vrea să spun: ”Eu ştiu mai bine, pentru că eu am HIV!”. Când am scris teza de cercetare ”Atitudinea adolescenţilor HIV pozitivi faţă de viaţa propria viaţă”, psihologul a spus că adolescenţii HIV pozitivi se gândesc doar la moarte. Ne-a mai spus: ”Dacă veţi întâlni o persoană HIV pozitivă – fugiţi de ea!”. Este îngrozitor! Ulterior, am reuşit să conving psihologul că nu are dreptate după ce i-am arătat rezultatele testelor psihologice pe care le-au trecut adolescenţi HIV pozitivi. Testele respective confirmau că tinerii sunt gata să îşi asume responsabilitatea pentru statutul său, fără a învinui pe alţii.

- Ce te-a determinat să vorbeşti deschis despre problema ta?

- După şcoala de leadership, împreună cu mama am scris o carte cu istoriile noastre personale, pentru a le arăta altor adolescenţi HIV pozitivi că noi existăm, că nu ne este frică şi suntem gata să împărtăşim experienţa noastră cu alţii. Apoi am început să merg la diferite întâlniri la care povesteam despre HIV. La început mi-a fost teamă, dar apoi, când am văzut că părerea oamenilor cu care discut se schimbă, mi-am depăşit frica. Un băieţel de la periferie a fost atât de însufleţit de istoria mea, încât a scris o piesă. Scenariul lui a fost câştigător la un concurs din Moscova, iar apoi el a organizat un flshmob la nivelul oraşului. E minunat, nu-i aşa?

- De ce ai acceptat să vii în Moldova şi să îţi descoperi identitatea în faţa tuturor?

- Noi suntem la fel, trăim alături, ne confruntăm cu aceleaşi greutăţi şi eu vreau să vă ajut cu ce pot. În prezent asigurarea copiilor HIV pozitivi cu servicii sociale constituie o problemă serioasă în Moldova şi voi aveţi nevoie de sprijin din partea statului. În ţara mea, cu regret, eu nu pot apărea deschis. Dar în schimb vă pot ajuta pe voi! Eu înţeleg că aceasta este misiunea mea – să activez în organizaţii de caritate şi să organizez ceva pentru adolescenţi. Aceasta este viaţa mea.

- Ce sfaturi le-ai da fetelor şi băieţilor HIV pozitiv din Moldova cărora le este jenă şi frică de statutul său? Cum ar putea face faţă situaţiei?

- Când am întâlnit la Centrul Social copii HIV pozitivi, ei erau foarte tăcuţi şi retraşi. I-aş sfătui să aibă mai multă încredere în sine şi să realizeze că statutul HIV pozitiv nu este finalul istoriei, ci o parte a vieţii care trebuie tratată loial. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa în continuare şi să te gândeşti la tine. Noi, persoanele HIV pozitive, dispunem de posibilitatea minunată de a acorda o atenţie sporită sănătăţii noastre, să practicăm sportul, să ne alimentăm corect. Nu trebuie să te concentrezi pe boala aceasta, ci să mergi mai departe în pofida oricăror obstacole!