Autor: Sorina Bujarov
A fost moașă superioară la Spitalul raional din Hânceşti timp de două decenii. În toată această perioadă a asistat mii de nașteri. Muncea cu plăcere și dăruire, pentru că asta a visat să facă. Însă cum viața bate filmul, Silvia Rusu a fost nevoită într-o zi să-și ia valiza și să plece în străinătate. A mers acolo unde au ajuns cei mai mulți moldoveni - în Italia.
„Ce m-a determinat să plec? Sărăcia. Cu greu am renunțat la familie și la locul de muncă pe care-l aveam. Deși salariul era unul mizer, lucram cu mare plăcere pentru că la asta am visat toată viața. Am fost nevoită să plec, pentru că mi-au crescut copiii. Trebuiau să-și continue studiile, iar eu nu aveam cum să-i susțin financiar”, povestește Silvia Rusu.
A ajuns în Italia cu o viză turistică de trei luni. Nu o aștepta nimeni și habar nu avea cum o să-și găsească un loc de muncă. Din acest motiv, a dormit mai multe săptămâni pe bănci într-un parc din Padova. Moașa spune că a avut, totuși, noroc de niște moldoveni care au ajutat-o. Au găzduit-o până când s-a aranjat la muncă. La început, Silvia Ursu avea grijă de un bătrân internat la spital. Femeia spune că nu era o muncă grea, iar atmosfera din spital îi amintea de casă. Asta a și ajutat-o să se acomodeze mai ușor cu străinătatea.
„Eram atât de fericită că mi-am găsit de lucru, și încă în spital, loc care în Moldova îmi era ca a doua casă. Deși nu cunoșteam limba, m-am acomodat ușor, pentru că având studii medicale, știam multe lucruri, iar cei de acolo se mirau cum o simplă îngrijitoare cunoaște astfel de lucruri. După un timp au început să mă privească cu alți ochi și să mă aprecieze”, mărturisește Silvia Rusu.
După ce a murit bătrânul pe care îl îngrijea, moașa din Moldova s-a angajat menajeră în casa unor bătrâni din Vincenza. Acolo s-a acomodat mai greu, pentru că italienii vedeau în imigranții clandestini niște oameni fără carte și scurți la minte.
„Să pot întoarce timpul înapoi, nu aș pleca din țară”
„Țin minte că am încercat să dau cu aspiratorul prin casă, iar stăpânul a început să strige la mine. Zicea că n-am idee cum se utilizează. Astfel de chestii te ucid psihologic, când realizezi cine ai fost acasă și cine ai ajuns acolo, în fața unor oameni care cu nimic nu sunt mai presus ca tine”, povestește întristată femeia.
A fost nevoită să stea în Italia patru ani ca să-și poată perfecta actele. În acest timp, ambii copii au reușit să se căsătorească. Nu a putut veni la nunțile lor. Între timp fiica i-a născut un nepoțel. Silvia Rusu spune că Italia i-a furat cele mai frumase clipe din viață, iar banii pe care-i face acolo nu merită astfel de jertfe.
„Să pot întoarce timpul înapoi, nu aș pleca din țară. Mulți cred că noi trăim ca în rai și avem de toate, însă nu e așa. Noi ducem lipsa a ceea ce înseamnă cu adevărat fericire. Deseori aici ești înjosit de parcă ai fi un nimeni. Acasă eram respectată, nu era mămică care a născut să nu vină să îmi mulțumească. Aici însă... ”, povestește oftând femeia.
De aproape trei ani, Silvia Rusu muncește la un azil de bătrâni. Ca să ajungă acolo și să primească și calificare de asistent socio-sanitar a trebuit să învețe un an și jumătate. Mai devreme a încercat să-și echivaleze diploma de moașă ca să poată lucra pe profesie, dar a fost imposibil. Ar fi trebuit să ia studiile de la capăt.
„Vreau să revin la serviciul meu, pentru că cel mai minunat lucru de pe lumeaasta e să ajuți la aducerea pe lume a unei noi vieți…”
Cu timpul s-a acomodat cu străinătatea. Italienii o privesc acum cu alți ochi, o respectă. Chiar și foștii angajatori o sună să vadă ce mai face, mai spune Silvia Rusu. Pe mulți i-a tratat, atunci când aveau vreo problemă de sănătate simplă. Cu toate acestea, vrea să revină acasă. Spune însă că mai are de muncit puțin pentru copii, măcar vreo câțiva ani.
„ Aș veni alergând acasă. Visez să mă întorc și să nu mai fiu nevoită să trăiesc și să muncesc departe de cei dragi. Vreau să revin la serviciul meu, pentru că cel mai minunat lucru de pe lumea asta e să ajuți la aducerea pe lume a unei noi vieți și să ai grijă de mămică și de copilașul nou născut. Însă nu am suportat în zadar toți acești ani, mai trebuie să muncesc, ca să le asigur viitorul copiilor mei”, a mărturisit spre final Silvia Ursu, în timp ce de la mii de kilometri plânsul ei în receptor transmitea emoția durerii anilor pierduți departe de casă.
Articole relaționate:
Insuficiență de medici de familie. Statisticile sunt sumbre și pentru anii următori