Autor: Virginia Dumitraș
De 11 ani este cercetătoare. A susținut teza de doctor la Institutul Karolinska, din Suedia, iar acum studiază în Franța, la Centre de Recherche en Neuroscience din Lyon.
Carolina Ciumaș-Gaumond în vârstă de 37 de ani, din Chișinău, este absolventă a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu“, unde a făcut și rezidențiatul în neurologie. În 2003 a luat-o însă de la zero. „Îmi doream ceva diferit. Eram în ultimul an de rezidențiat în neurologie și mi-am zis că voi reuși mereu să văd pacienți în fiecare zi și să scriu foi de observație“, rememorează tânăra.
Așa a ajuns în Suedia, „din întâmplare“, spune Carolina. În timpul studenției muncea la radio pentru a câștiga bani de buzunar. La muncă avea și acces la internet, iar un coleg i-a făcut cunoștință cu un cuplu care locuiește în Suedia. De la ei a aflat despre Institutul Karolinska, care nominalizează persoanele pentru premiul Nobel în medicină sau fiziologie. A făcut scrisori de motivare pe care le-a trimis profesorilor în neurologie, iar patru dintre ei i-au și răspuns.
Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă cercetarea. Dar a decis să plece în Suedia, unde a făcut stagiu de opt luni în scleroză multiplă, iar mai apoi s-a lansat în epilepsie. Stagiul s-a transformat într-un doctorat și o teză susținută la Institutul Karolinska. Teza de doctor a fost axată pe explorarea cu ajutorul tehnicilor de imagistică a epilepsiei umane.
„Eram alături de suedezi, finlandezi, chinezi și ruși. A fost un stagiu reușit și am lucrat cu o echipă excelentă. Sunt co-autor la trei publicații în scleroză multiplă. E muncă asiduă, fără orar fix, pentru că ai o ipoteză și trebuie să reușești să găsești modalități să o verifici. Nu e simplu“, spune tânăra cercetătoare. A impresionat-o însă modalitatea de studiu. „Oamenii sunt foarte deschiși și curioși. Ca cercetător îmi place libertatea de alegere a cursurilor care vrei să le urmezi, dorința tuturor de a răspândi cunoștințele, accesibilitatea la toate articolele posibile, nu există limită de vârsta pentru a învață ceva, etc“, spune ea.
După teză, pe un forum specializat a găsit o altă oportunitate – în Franța, la Centre de Recherche en Neuroscience de Lyon. „Am fost contactată, a urmat un interviu de trei ore la telefon și o vizită la Lyon, la sfârșitul lunii septembrie în 2007, unde am făcut cunoștință cu șeful departamentului, profesorul Philippe Ryvlin, și echipa lui. Am acceptat câteva zile mai târziu“, afirmă cercetătoarea.
În centrul de cercetare, lucrează cu alți aproape 400 de specialiști, iar în grupul de imagistică are zece colegi. În clinicile din Franța, sistemul ierarhic este similar cu cel din Moldova, relațiile dintre angajați sunt însă altele. „Este serviciul de neurologie a profesorului, el e șeful și nu se contrazice nimeni cu el. E destul de hilar să vezi că această situație este similară și în Franța. În schimb, relațiile personale sunt mult mai deschise. E normal să vorbești la per-tu cu șeful tău, să ne invităm reciproc în ospeție și nu se așteaptă să fiu disponibilă 24 de ore din 7 zile ale săptămânii“, constată specialista.
Anul acesta face 11 ani de când cercetează cauzele și posibilitățile de tratament a epilepsiei și spune că n-ar schimba nimic. Dacă e să facă un pas în urmă este sigură că în Republica Moldova n-ar fi avut nicio șansă. „În Moldova nu aș fi avut nicio șansă să fac cercetare în imagistică medicală și epilepsie. Din punct de vedere a costurilor, cercetarea în acest domeniu e exagerat de scumpă pentru Moldova. În Occident o oră de imagistica funcțională (rezonanța magnetica funcțională) costă 500 euro. Cine și-ar putea permite aceste costuri pentru cercetare în Moldova?“ se întreabă specialista.
„Vreau să fac un stagiu în Moldova“
Deocamdată, vrea să rămână în Franța și asta pentru că acolo este familia ei. Și-ar dori însă să revină în țară pentru câteva luni, pentru a face un stagiu. „Vreau să împărtășesc cunoștințele cu foștii colegi. Chiar vorbisem cu ei și daca voi găsi un moment prielnic n-am să ezit să o fac“, spune specialista.
Deși comunică mai tot timpul cu cei dragi, îi lipsesc în fiecare zi. „Aceasta este partea tristă și sunt sigură că e un sentiment împărtășit de mulți expatriați. Sigur, încercăm să venim în Moldova în fiecare an sau să ne întâlnim într-o țara terță dacă ne permit circumstanțele“, spune tânăra din Moldova.
În Franța, colegii, dar și prietenii Carolinei știu gustul plăcintelor, a cârnii la grătar marinate în vin și ceapă, a sarmalelor și a altor bucate. „Toți dintre cei care au vizitat Moldova sunt fascinați de țara noastră”, ne asigură ea.
█ Articole relaționate: