Redactor: Tatiana Povar
În perioada anilor 1984-1990, până să apară medicamente mai eficiente împotriva infecției cu HIV, Ruth Coker Burks a avut grijă de sute de oameni muribunzi, în mare parte homosexuali abandonați de familiile lor. Pe zeci dintre ei, i-a înmormântat singură, după ce familiile acestora au refuzat să le recunoască până și trupurile neînsuflețite. Este singura persoană care mai știe unde se află mormintele celor răposați, scrie out.com.
Totul a început în 1984 pe un hol de spital. Ruth Coker Burks era o mămică de 25 de ani când a mers la Spitalul Universitar în Little Rock, Ark ca să îngrijească de un prieten care avea cancer. Prietenul ei, deja suferise cinci intervenții chirurgicale, afirmă Burks, care deja petrecuse mult timp în spitalul în anul acela. În acea zi ea a observat o ușă care avea atârnată deasupra ,,o pungă mare, roșie”. Era un salon pentru pacienți. „Am observat că asistentele medicale evitau să intre la bolnav și desenau liniuțe încercând să ghicească cui i-a ajuns rândul”.
Ruth a presupus ce boală avea pacientul. Pe atunci se numea GRID – imunodeficiența homosexualilor, deși epidemia încă nu începuse. Ea avea un verișor homosexual în Hawai pe care l-a întrebat despre ,,plaga gay-lor, după ce văzuse o știre despre asta. El i-a spus: „Este o boală a homosexualilor din San Francisco. Nu e la noi, nu-ți face griji”. Totuși ea nu putea să nu se îngrijoreze și a citit orice informație care a găsit-o despre această boală, sperând că el are dreptate.
Poate din curiozitate, precum crede acum, Burks a ignorat semnul de deasupra ușii și a intrat. Pe pat se afla un bărbat tânăr numai piele și os, care cântărea la vedere mai puțin de 45 de kg. El i-a spus că și-ar dori să-și vadă mama înainte să moară.
█ Povestea Anei sau frământările unei persoane seropositive
,,Am ieșit, iar asistentele m-au întrebat: ,,Nu cumva ai intrat acolo?”. Am spus: ,,Ei bine, da. El vrea să-și vadă mama.” Asistentele au râs: ,,Dragă, mama sa nu va veni. El deja de șase săptămâni stă aici și nu a venit nimeni să-l vadă”. Burks nu putea accepta acest răspuns și a cerut un număr de telefon al mamei tânărului de la una dintre asistente, apoi a sunat. A putut vorbi doar o clipă, iar femeia de la celălalt capăt al firului i-a închis.
,,Am sunat-o din nou spunând, dacă ai să-mi mai închizi o dată o să pun poza fiului tău pe primele pagini ale ziarelor și voi scrie acolo de ce a murit, astfel i-am atras atenția.”
Fiul ei era un ticălos, i-a spus mama. Ea nu știa ce are și nici nu-i păsa, ea nu venea la el, deoarece deja îl considera mort pentru ea. I-a spus că nici trupul nu i-l va recunoaște după moarte.
█ De ce moldovenii se mai tem de oamenii cu HIV
Burks va mai auzi aceste cuvinte, de nenumărate ori, pe parcursul anilor. A estimat un număr de aproximativ 1.000 de oameni bolnavi cu care a lucrat pe parcursul anilor. Numai câteva familii nu și-au întors spatele de la apropiații aflați pe patul morții.
Burks a pus receptorul, gândindu-se ce să-i spună muribundului. ,,Am revenit în salon, iar când am intrat el a zis – „O, mamă, știam că vei veni.” Apoi și-a întins mâna. Ce era să fac? I-am luat mâna și am zis: ,,Sunt aici, dragule, sunt cu tine.”
Burks s-a așezat lângă patul bolnavului, au vorbit și l-a ținut de mână, i-a șters fața cu o batistă și i-a fost alături 13 ore până tânărul și-a dat duhul.
Prin anii 1880, rudele lui Burks au fost înmormântate în Cimitirul Files, pe o jumătate de acri de pământ, pe vârful unui deal din Hot Springs, Ark. Când Burks era doar o fetiță, mama ei s-a certat foarte tare cu un unchi. Pentru a se asigura că el și rudele acestuia nu vor fi niciodată înmormântate alături de cele ale mamei, aceasta a cumpărat în cimitir, fără să spună cuiva, 262 de parcele. Ele vizitau cimitirul aproape în fiecare săptămână, după ce mergeau la biserică. Mama lui Burcks îi spunea fiicei: „Într-o zi toate acestea vor fi ale tale".
,,Deseori mă întrebam, la ce îmi trebuie atâtea locuri în cimitir? Pe atunci nici prin cap să-mi treacă că vor ajunge timpuri în care părinții nu vor dori să-și înmormânteze propriii copii”.
În cimitirul Files, Burks l-a înmormântat pe acel bărbat tânăr, la căpătâiul căruia a vegheat 13 ore, așa ca o mamă. ,,Nimeni nu l-a vizitat, în acele 13 ore i-am spus că-i voi face o mică ceremonie de înmormântare, alături de tata și bunicii mei, iar ei îi vor fi alături.” Burks a contactat serviciile funerare din Pine Bluff, aflate la 112 km, pentru incinerare. Era singurul cel mai aproape serviciu și care și-a dat acordul să atingă corpul neînsuflețit, suportând singură cheltuielile.
Bruks a primit cenușa decedatului într-o cutie de carton. Apoi Burks a mers la un prieten la Dryden Pottery din Hot Springs, care i-a dat un borcan de ciocolată cioplit pentru o urnă. Apoi a mers la cimitirul Files și a făcut o gaură în mijlocul mormântului tatălui său.
„Știam că tatei o să-i placă placă ceea ce fac", povestește femeia, „și știam că o să-l găsesc dacă ar fi trebuit." A pus urna în gaură și a acoperit-o. S-a rugat peste mormânt și astfel s-a făcut și ceremonia.
În următorii câțiva ani, pe măsură ce ea a devenit una dintre persoanele care îngrijea de cei care mureau de SIDA, Burks a înorântat peste 40 de persoane în cutii de biscuiți în cimitirul Files. Cei mai mulți dintre aceștia erau bărbați homosexuali ale căror familii nu ar fi avut grijă nici măcar de cenușă.
,,Fiica mea obișnuia să meargă cu mine,” spunea Burks. „Avea un hârleț mic cu care săpam împreună gropile. Ceremonia o țineam în două, pentru că nu ne puteam permite preoți și alte servicii, dar probabil aceștia ar fi refuzat să spună ceva la mormintele acestor oameni.”
Crede că ar fi vorba de 43 de oameni, dar nu este sigură. Undeva în podul casei s-ar fi aflat într-o cutie un carnet cu numele celor înmormântați. De fiecare dată, Burks depunea eforturi să găsească familiile celor răposați măcar înainte ca urnele cu cenușa acestora să ajungă în pământ. „Am încercat de fiecare dată", a spus ea. „Mi-au închis telefonul. M-au dat afară”.
După cazul de la spitalul Universitar lumea a început să o contacteze și să-i ceară ajutorul. Din vorbă în vorbă, s-a aflat că este femeia care nu se teme de bolnavii de SIDA. Bolnavii muribunzi erau trimiși direct la ea.
Nu peste mult timp, Bruks primea trimiteri de la spitalele de prin tot statul. Obținea suport din donații sau uneori din sursele proprii. Activitatea ei includea comunicarea și susținerea bolnavilor, ajuta pacienții să-și primească medicamentele, era alături pentru cei aflați în agonie. Farmaciile refuzau să comercializeze medicamente pentru bolnavii de SIDA, un preparat numit AZT. Atunci ea a început să facă rezerve de antibiotice și AZT, de la pacienții care decedau și nu mai aveau nevoie de le. Le păstra în propria casă. Burks a spus că ajutorul financiar acordat pacienților, de la cheltuieli de înmormântare la medicamente, chiria pentru cei incapabili să lucreze, nu s-ar fi putut întâmpla fără sprijinul cluburilor homosexualilor din cadrul statului, în special Discovery Little Rock. ”Într-o sâmbătă noaptea, aceștia au organizat un spectacol de caritate care a acumulat bani", a spus ea. „Așa am cumpărat medicamente, am achitat chiria. Nu știu ce aș fi făcut în acel moment fără ei”.
Povestirile femeii din acea vreme par desprinse dintr-un coșmar, Burks susținând persoane străine aflate în agonia morții. Uneori mergea și la trei înmormântări pe zi, pe unii dintre ei începuse să-i simpatizeze, reușind să-i cunoască. Multe dintre amintirile ei par să fi încețoșate de o umbră teribilă. Altele sunt spuse cu o claritate perfectă și minuțioasă.
Era un bărbat a cărui familie a insistat să fie botezat într-un pârâu în octombrie, cu trei zile înainte de a muri, pentru a spăla păcatul de a fi homosexual; Mama acestuia îi apăsa pe buze cu o lingură cu fulgi de ovăz, rugându-l: „Roger, mănâncă. Te rog să mănânci, Roger. Te rog, te rog, te rog” până când Burks a luat cu ușurință lingura și castronul de la ea. Mătușile tânărului bolnav de SIDA au venit în casa părinților acestuia, după înmormântare, îmbrăcate în costume din plastic și mănuși galbene pentru a-i împacheta hainele și a spăla cu înălbitor, chiar și ventilatorul de tavan.
Ea și-a amintit senzația ciudată de a sta cu oamenii aflați pe moarte în timp ce ei își completau singuri propriile certificate de deces, pentru că Burks știa că nu va putea să le cheme familiile pentru informațiile necesare. „Stăteam și o completam împreună", povestește ea. „Vă puteți imagina completarea certificatului de deces înainte de a muri? Dar nu aveam acele informații. N-aș avea numele de fecioară al mamei lor, nici asta, nici cealaltă. Așa că luam pizza, mâncam și completam împreună certificatul de deces”.
Billy este cea care a lovit-o tare și cel pe care și-l amintește cel mai bine dintre toți. Era unul dintre cei mai tineri care îl îngrijise vreodată. Era frumos, spunea ea, perfect și degajat. Burks încă mai păstra rochiile lui Billy în dulapul ei, în orașul Rogers. Erau de mărime mică, de firmă, și aveau o culoare roșie ca focul.
După ce starea de sănătate a lui Billy s-a înrăutățit, Burks l-a însoțit în mall-ul din Little Rock, pentru ca acesta să se concedieze. După aceea, își amintește ea, plângea, Burks ținându-l pe tânărul slab, pe măsură ce cumpărătorii îi înconjurau. „El a izbucnit în plâns în mijlocul mall-ului", povestește femeia. „Eu doar am stat acolo și l-am susținut până când s-a liniștit. Oamenii priveau, dar mie puțin îmi păsa”.
Când a murit, cântărea doar 25 de kg, cel mai ușor pe care l-a văzut vreodată, nu mai avea putere să-și ridice corpul din pat. În ultimele zile ea l-a dus practic în brațe la concertul Little Rock. După aceea, conduceau fără rost, încercând să se învioreze. A simțit de multe ori că plânge în acele zile, dar nu-și putea permite acest lucru. Trebuia să fie puternică pentru ei.
„Billy era deprimat. A fost groaznic”, își mai amintește femeia. „Mergeam la grădina zoologică și cineva încălecase un elefant. El mi-a spus: „Știi, n-am încălecat pe un elefant niciodată”. I-am spus: „Bine, vom rezolva și asta”. Undeva, în cutiile care-și păstrează toate amintirile teribile, este o imagine a celor doi pe spatele elefantului, Ruth Coker Burks în pantofi pe tocuri și în rochie, Billy cu un zâmbet deosebit.
Când era prea deprimată, Ruth mergea la pescuit și lucrurile nu mai păreau atât de groaznice. Pe lângă oamenii răi pe care a reușit să-i vadă în viață, Burks a avut privilegiul să vadă și oameni buni, care îngrijeau de partenerii și prietenii lor cu altruism, demnitate și har. Iată de ce a spus că a fost fericită să vadă legalizată în țară căsătoriile dintre homosexuali.
„Am văzut cum acești bărbați aveau grijă de partenerii lor înainte ca ei să moară", spune ea. „I-am văzut cum intrau în duș ținând partenerul care nu se mai putea ține pe picioare. Îl spăla cu grijă, îl aducea înapoi în pat și-i aplica loțiune pe corp. Au făcut asta cu grijă până la sfârșit, știind că probabil și pe ei îi aștepta un asemenea sfârșit. Nu știu mulți oameni care ar face asta pentru partenerii lor de viață.”
Ruth Coker Burks a avut un accident vascular cerebral acum cinci ani, destul de devreme în viața ei, încât nu poate decât să creadă că stresul din vremurile vechi și-a pus amprenta. După aceasta, a trebuit să reliefeze totul: să vorbească, să se hrănească, să citească și să scrie. Probabil e un miracol că nu a fost înmormântată și ea în cimitirul Files.
După un tratament bun s-a mutat în Florida, unde a trăit mai mulți ani și a lucrat director la Serviciile funerare și în calitate de ghid de pescuit. Când Bill Clinton a fost ales președinte, ea a devenit consultant la Casa Albă, fiind responsabilă de educația privind maladia SIDA.
Munca pe care Bruks și alții o făceau în anii 1980 și 1990 a fost în mare parte uitată, în parte pentru că majoritatea dintre cei care o cunoșteau au murit. Nu este singura care s-a ocupat de asta, dar este una dintre puținele care a supraviețuit, devenind astfel purtătorul de amintiri.
Înainte de a muri, ea ar vrea să vadă ridicat un memorial în Cimitirul Files, în memoria acestor oameni. O placă. O piatră. O listă cu numele celor morți care nu au fost tratați, care se odihnesc acolo.
█ Articole relaționate:
Se testează un vaccin împotriva celui mai răspândit virus din lume
HIV este tot mai prezent în Europa. Niciodată nu a fost atinsă o cifră atât de mare