Autor: Elena Cioina
Maria Supostat, asistentă medicală, originală din satul Câșlița Prut. A terminat școala de medicină din Cahul, în 1983. A vrut cu tot dinadinsul să plece din sat și să învețe o specialitate. A fost repartizată la Chișinău, mai întâi la Spitalul de Psihiatrie, iar în 2001 a trecut drumul la cel de Dermatologie și Maladii Comunicabile. Are grijă de pacienții cu SIDA din secția de terapie antiretrovirală.
Natalia Cazacu, asistentă medicală superioară în aceeași secție. A absolvit Colegiul de Medicină și din 2006 tratează pacienții cu HIV și SIDA. A ajuns la acest spital, pentru că salariul de asistent era un pic mai mare. Acum bolnavii de aici îi sunt prieteni. De unii chiar i-a fost greu să se despartă.
Pe ambele le-am întâlnit la serviciu. Una își terminase tura de zi, iar cealaltă o prelua pe cea de noapte. Pe holurile secției era liniște. Doar uneori, pacienții mai ocupau scaunele din hol sau ieșeau afară. În rest, fiecare în salonul lui.
Saloanele 1 și 2 pentru pacienții cu SIDA în stadii terminale
„În această secție sunt acum aproximativ 30 de pacienți. Fiecare e cu povestea lui. Unul s-a infectat pe cale sexuală, altul când consuma droguri, al treilea nici nu-și amintește. În primul și al doilea salon stau bolnavii în stare gravă, mai aproape de noi că sunt supravegheați 24 de ore. Le măsurăm tensiunea, pulsul, sunt conectați la aparatul cu oxigen. Sunt mai aproape ca să-i auzim când ne strigă. Unii nici nu pot vorbi. Îi tratăm fiind conștienți că „ne pot lăsa” oricând”, așa a încercat să mă inițieze în munca ei zilnică Natalia Cazacu, încurajându-mă să intru cu ea în unul dintre cele două saloane. S-a salutat cu bărbații, i-a întrebat cum se simt și fețele lor s-au mai luminat.
„Când vin mai sănătoși, parcă e mai ușor cu ei, când îi vezi că au rămas doar piele și os, ajungi să plângi pe la colțuri. Fiecare înțelege că viața depinde de el și de noi. Iată, Victor (nume schimbat) aproape că nu poate respira. Are mereu nevoie de mască cu oxigen. Dacă nu o pune, se învinețește. Alături de el stă Ion (nume schimbat). De câteva zile nu mai vine nimeni să-l vadă. Are escare pe picioare și își pierde memoria. Fără noi, probabil că ar muri de tristețe”.
Natalia Cazacu e asistentă în această secție din 2006. A ajuns la acest spital mai mult din întâmplare, după Colegiu. I-a sugerat o prietenă să meargă cu ea. Salariul asistentelor medicale la Spitalul de Dermatologie era un pic mai mare și femeia avea nevoie de bani.
„Dacă în alte spitale era 1.500 de lei, aici era 2.800. În 2006 era enorm de mult pentru mine, mai ales că învățam și nu voiam să fiu părinților o povară ”. Spune că nu i-a fost frică niciodată să trateze pacienții cu HIV, chiar dacă la Colegiu le-au povestit doar lucruri superficiale despre virus și boală.
„În general, eu am venit să lucrez la spital. Știam că secția e specializată pe acești pacienți, dar nu am făcut niciodată diferența dintre ei și alții. Pentru mine ei sunt oameni care au nevoie de ajutor și e de datoria mea să le-o acord. Pot să mă duc cu mâinile goale să le măsor tensiunea, să-i întorc pe o parte sau pe alta. Chiar nu îmi este frică”, ne-a asigurat asistenta superioară.
Și, deși istoriile acestor oameni sunt diferite, pe toți îi leagă aceeași dramă – HIV și SIDA. Pe canapeaua din biroul Nataliei sunt câteva mormane de dosare. De fapt, sunt viețile acestor bolnavi adunate în fișe medicale. Fiecare poartă un număr, o dată, un diagnostic, o schemă de tratament. S-ar părea că sunt doar niște hârtii scrise de mână de niște lucrători medicali sictiriți. Însă, ori de câte ori le deschide, Natalia Cazacu spune că în față îi apare omul.
„Eu văd doar codul, dar știu că acesta e Mihai. Eu știu cine dintre ei e viu și cine nu mai e. Mi-e milă de ei. Și așa boala îi chinuie, mulți sunt lăsați și în voia sorții. Îți vine să plângi. La început toți sunt cu moralul la pământ, dar noi am învățat să-i încurajăm și să le dăm speranță. Le spunem că analizele vor fi bune, că vor trăi și 30 de ani, că de hepatită mor mai repede. Vrem să se simtă oameni, pentru că în afară foarte des, cei sănătoși, nici nu se uită în direcția lor, dacă știu că au HIV. Ei parcă nici nu ar trebui să existe”.
Unii ajung și la 35 de kilograme
Pentru un om care a văzut bolnavi în stare gravă doar la televizor, realitatea îl deprimă. Emoțiile pe care le trăiești, te urmăresc încă multă vreme. Te uiți la ei și le zâmbești aproape forțat. Încă puțin și te podidesc lacrimile. Înțelegi că acel om e cu puține șanse. Înțeleg și ei, dar nu mai au ce face.
Am intrat în salonul unui tânăr, care putea doar să dea din cap și să clipească din ochi. Maria Supostat, a doua soră medicală care are grijă de bolnavii de SIDA în stadii terminale, i-a îndreptat picurătoarea și i-a administrat un medicament. L-a întrebat cum se simte, dar bărbatul care acum ar fi trebuit să-și crească fericit copilul, nu a putut să-i răspundă. Avea ochii înfundați, pomeții bombați din cauză că slăbise enorm de mult și mâinile firave, ca de copil. Asistenta nu a insistat cu întrebările. E obișnuită să-i vadă și mai gravi.
„Uneori nu-i recunoaștem când sunt aduși la noi în stare gravă. Dacă cu doi ani în urmă ai văzut un bărbat în toată legea, acum ajungi să vezi niște oase acoperite de piele. Au și câte 35-40 de kilograme”, mărturisește asistenta.
Spune că cei mai mulți pacienți care descoperă că au HIV nu-și acceptă statutul. Anunțul medicului e un șoc pentru ei. „Unii se supără, alții leșină, unii devin tăcuți, alții agresivi. De toate am văzut în toți acești 13 ani de când sunt aici. Unii pleacă fără să revină, alții merg peste hotare și dacă nu tratează virusul, el se înmulțește, imunitatea scade și firește apar concomitent alte boli –pneumonie, tuberculoză. Când vin a doua oară, e destul de târziu”.
„Doctore, nu vreau să mor”...Și a murit
Maria Supostat mărturisește că în acești 13 ani de muncă în secția ARV a avut grijă de peste cinci mii de pacienți. În fiecare an, câte aproximativ 15, pierd lupta pentru viață. E obișnuită deja azi să vadă pacientul, iar mâine să găsească patul gol.
„Îmi amintesc și acum de un pacient, care venise în stare deja destul de gravă. Știam că sunt ultimele lui zile. Ne-a luat de mâini, pe mine și pe doctor, și ne spunea: „Doctor ia budu jiti. Ia ne hociu umirati (Doctore, eu voi trăi, nu vreau să mor)”, dar el a murit...”, povestește Maria și nu a mai putut ascunde lacrimile.
Abia după ce a oftat adânc, s-a liniștit și a putut să vorbească din nou. „Asemenea cazuri te marchează pentru toată viața. Era foarte tânăr. Avea între 30 și 40 de ani și cântărea vreo 40 de kilograme. Era greu să-l privești cum se stinge”.
„Aveam un pacient de vreo 46 de ani. De fiecare dată venea la noi cu flori și-l certam să nu le mai rupă din grădină. Așa ne iubea el și ne stima. Anul trecut a murit. N-am putut să merg la patul lui. Eu nu-l puteam vedea cum moare. Eram atașată de acest om. Nu puteam accepta că Mihai nu va mai fi”, mărturisește Natalia Cazacu.
Cele două asistente spun că pacienții cu SIDA sunt parte a vieții lor. Nu s-au gândit niciodată până acum să muncească în alte secții cu altfel de bolnavi. Le știu stilul de viață, obiceiurile, neajunsurile, etc. Le dau doar tratamentul, dar fără să vrea, trec și ei prin terapie. Pe unii trebuie să-i convingă să își ia medicația.
„Tratamentul nu e ușor. E ca și chimioterapia pentru bolnavii de cancer. Îți este foarte rău la început și trebuie să treacă o perioadă mai îndelungată până organismul se deprinde cu medicamentele. Asta îi face să renunțe, să nu le mai ia și când ajung la noi ți-e mai mare mila”.
Asistentele recunosc că serile când sunt în tura de noapte, pacienții au chef să le povestească despre viața lor, familii, copii, relații extraconjugale, cum s-au infectat cu HIV. Așa le mai trece din timp, își mai eliberează sufletul, se mai încarcă de speranțe.
„Cei mai mulți vin infectați din Rusia și-i întrebăm cum s-a întâmplat, doar au soție, copii. Stau acolo o lună, două trei și totuși o relație în afara căsătoriei o au. Ei spun: „da, noi știm că este risc, dar am folosit de cinci, șase, nouă ori prezervativul, dar a 10-a oară nu am vrut. Și acea a 10-ea oară a fost întâmplarea fără noroc”, spune Maria Supostat.
Majoritatea pacienților cu HIV au în medie între 30 și 50 de ani. Sunt din toate colțurile Moldovei. De cele mai deseori ei ascund să le spună apropiaților despre adevărata lor boală. Se tem de gura lumii.
„Ăsta e secretul lor și îl poartă cu ei toată viața, uneori și după moarte. Cam jumătate procedează astfel. Le este rușine, se tem că vor fi respinși. Chiar zilele astea am avut o pacientă care plângea și mă întreba – cine o să mai vorbească cu mine? Cine o să mai vină în ospeție? Cu cine o să mă mai întâlnesc?”, a adăugat spre final Maria Supostat.
Anul trecut, în Moldova din cauza SIDA au decedat 52 de oameni. Cei mai mulți au avut tuberculoză, diverse forme de pneumonii, cancer sau hepatite. Asistentele spun că puțini dintre bolnavi mor la spital. În mare parte vor să plece acasă. În faza terminală a bolii, acești oameni mor în cel mult o lună. Pacienții fără rude sunt înmormântați la cimitirul din preajma instituției medicale, după toate rânduielile Bisericii. Sunt însă și bolnavi ai căror rude refuză să-i ia de la morgă și atunci personalul medical e nevoit să le explice că și aceștia sunt oameni.
█ Articole relaționate:
Povestea unei femei care a avut grijă și a înmormântat sute de bărbați muribunzi, bolnavi de SIDA
În Moldova s-a dat startul campaniei de informare „Să învingem SIDA împreună!”