Autor: Natalia Nicoreanu
De când e lumea, doctorii au avut mereu lângă ei asistenți sau asistente medicale. Nu pentru că ar fi alintați, ci pentru că acești specialiști sunt indispensabili în munca lor cu pacienții. Se întâmplă uneori ca asistenții să știe despre bolnav mai multe decât medicii. Așa le este meseria și respectiv obligația – să aibă grijă de persoanele suferinde.
În Moldova, din păcate condiția asistenților medicali nu e cea mai fericită. Mult de lucru, salariile sunt mici, pachet social aproape zero. Și totuși, există asistenți dedicați, în pofida greutăților și lipsurilor. Vom înșira istoriile lor de viață și cele profesionale pe parcursul următoarelor săptămâni. Astăzi facem o prezentare generală.
Așadar, se trezesc cu noaptea în cap și vin la muncă în Capitală. Prin ochii lor trec zilnic zeci de pacienți mai puțin sau mai grav bolnavi, iar ele sunt cele care veghează recuperarea. După ani de experiență, cu astfel de pacienți aflați în situație critică, spun că au căpătat imunitate și au învățat să poată trece peste cazurile dificile, inclusiv peste decese. Într-un glas mărturisesc că salariul în Moldova este prea mic pentru a putea avea o viață decentă. Cu toate astea, sunt îndrăgostite de munca pe care o fac zi de zi. Vorbim despre asistentele medicale din secția reanimare.
Viorica Frunză din satul Nimoreni, raionul Ialoveni, este veterana secției Reanimare Septică de la Spitalul Clinic Republican. Cei 21 de ani pe care i-a petrecut aici spune că au fost cu bune, dar și cu rele. La începuturi i-a fost greu să se obișnuiască cu regimul alert de muncă, cu nopțile nedormite, dar mai ales cu bolnavii aflați în stare extrem de gravă.
„Când am venit aici în 1995, în secție era un bolnav foarte grav, conectat la aparat, care a decedat. Atunci am spus: „Gata, mă duc acasă. Nu mai lucrez!” Și de atunci azi mă duc, mâine mă duc și iaca au trecut 21 de ani și tot aici sunt. M-am deprins. Și cu decesurile, și cu bolnavii gravi. Am intrat în ritm. Mi-am făcut o imunitate și merg înainte”, povestește Viorica Frunză.
Și Lucia Salcoci din Măgdăcești, Criuleni, intervine și povestește și ea despre primul caz letal din experiența sa. „Primul deces după școala medicală l-am depășit foarte greu. O săptămână nu mi-am putut reveni. Pe urmă, încetul cu încetul m-am deprins și am învățat să trec peste asemenea situații”, mărturisește asistenta medicală Lucia Salcoci.
Ambele vin din provincie, iar când sunt în tură la Spitalul Republican, se trezesc la primul cântat al cocoșilor.
„Mă trezesc la ora 05:10-05:15 dimineața ca să ajung la ora 08:00 la serviciu. Fac acest efort pentru că nu am încotro. Nu trăiesc departe de traseu și transportul circulă des” spune Lucia.
Și dacă pe la Măgdăcești transportul public circulă cu regularitate, atunci pe la Nimoreni sunt zile când cursele spre capitală sunt la mare căutare, se vaicără și Iulia Cojocaru, o altă asistentă medicală, tot din Nimoreni.
„Asistentele medicale sunt toate de la sat. Nu vin orășencele să lucreze aici. Ne este cam greu cu transportul. Mai ales iarna, când este ghețuș și microbuzele nu circulă deloc. Când sunt sărbători, transportul tot nu prea merge. Au fost și situații când ne-am scăpat cu somnul (râde)”, Iulia Cojocaru.
Turele nocturne și munca de sărbători sunt un alt of pe care îl au asistentele medicale. Toate își lasă amprenta asupra familiei.
„Când copilul era mic îmi era greu, mai ales moral. Trebuia să o ajut la făcut lecțiile și eu nu eram acasă, nu eram alături, nu puteam să o ajut. Acum e mai independentă și am depășit această perioadă”, recunoaște Lucia cu strângere de inimă.
Muncesc în reanimarea septică, secție deloc ușoară, cu pacienți care dezvoltă infecții și boli provocate de microbi, iar de cele mai multe ori veghează la căpătâiul bolnavilor zi și noapte. Cu toate acestea, asistentele medicale spun că nu prea aud cuvântul „mulțumesc” de la cei pe care îi îngrijesc.
█ Criză de doctori la Spitalul Clinic Republican. Instituția caută peste 200 de cadre medicale
„Pacienții noștri nu știu să ne remunereze sau să ne spună mulțumesc. Majoritatea din ei vin la noi fiind inconștienți, fără cunoștință. Ei nu știu că cineva i-a scos de pe lumea cealaltă. Elementar, nu ne întreabă cum ne cheamă. Ni se adresează cu „Auzi, ia vino în coace” și eu le fac observație: „Cum așa „auzi”? Eu stau 24 de ore lângă mata și îmi spui „auzi”. Întreabă-mă măcar cum mă cheamă” s-a arătat indignată Iulia Cojocaru.
Asistentele spun într-un glas că s-au visat de mici în halate albe, doar că având un alt statut - cel de doctorițe. Însă nu a fost să fie. Dragostea a fost cea care le-a tăiat din aspirații.
„De mică am vrut să fiu medic, dar viața nu este întotdeauna așa cum vrem noi. M-am căsătorit devreme, la 18 ani, și asta m-a stopat din drum. Dacă aș putea întoarce timpul, aș răbda cu măritișul (râde). Am un pic de durere în suflet că nu mi-am urmat visul. Acest vis nu a pierit nici până azi, dar deja am o vârstă, am familie și nu este atât de ușor să te apuci de învățat zece ani” spune cu nostalgie Lucia.
„Am vrut să fiu medic. Este greșeala mea. Măritișul a fost problema. Noi ne-am întâlnit trei ani și soțul mi-a spus: ori facem casă și familie, ori învățăm. Am ales familia. Dragostea a fost mai mare decât dorința de a învăța. Cu toate că îmi doream foarte mult să devin medic. Câteodată îmi pare foarte rău că nu mi-am urmat visul”, povestește și Iulia.
Subiectul lefurilor pe care le ridică este unul dureros. 2.800 de lei este salariul tarifar, iar dacă au mai multe ture nocturne lunar, atunci și leafa le este mai mare. Și-ar dori salarii decente pentru a putea munci acasă și a nu fi nevoite să plece peste hotare, în căutarea unei vieți mai bune, așa cum au făcut-o multe asistente medicale în ultimii ani.
„Avem nevoie de salarii mai mari. Ar fi bine să avem o leafă de cel puțin o mie de dolari, pentru ca să ne putem descurca la noi în țară. Ar fi bine să fie unele privilegii. De exemplu pentru asistentele medicale care lucrează în secția de reanimare, pe timpuri, un an era calculat ca trei, atunci când se atingea vârsta de pensionare. Acum nu mai este așa, cu toate că aici este un volum enorm de muncă” adaugă Lucia Salcoci.
„Nu ne ajung banii pe care îi primim. Trăim de la salariu la salariu. Ne oprește familia. Dacă am fi singure, ne-am duce și noi peste hotare. Doar că nu vrem să lăsăm copiii de capul lor, părinții, soțul,” afirmă Iulia Cojocaru.
„Nu ne ajung banii. Avem familii, copiii care își fac studiile și trebuie să plătim contractele. Nici nu îndrăznim să visăm la odihnă peste hotare”, spune Viorica Frunză.
Vestea că de la întâi iulie, autoritățile promit salarii cu 20% mai mari nu le-a prea bucurat pe asistentele medicale. „20 de procente e puțin. Din salariile noastre ar ieși vreo 500 de lei. Acești bani ne ajung să plătim doar curentul electric. Este foarte puțin. Să fi fost majorare de 50% simțeam măcar ceva” spune cu părere de rău Viorica Frunză.
La Spitalul Clinic Republican muncesc peste 600 de asistente medicale. Instituția ar mai avea nevoie de încă aproximativ 150 de asistenți medicali. Cel puțini atâtea posturi vacante erau anunțate luna trecută pe site-ul spitalului.
În Moldova lucrează în prezent aproximativ 40 de mii de asistenți medicali, majoritatea fiind femei, care trăiesc la sate. Numai anul trecut, au plecat din țară aproximativ două mii de asistente.
█ Articole relaționate:
Premii, dar nu pentru fiecare. Planurile Ministerului Sănătății pentru Ziua lucrătorului medical
CAMPANIE// Povestea asistentei medicale care a „adoptat” 18 bolnavi de care îngrijește zilnic