Redactor: Elena Cioina
A trecut exact un an de la tragedia din Colectiv, iar România are încă rănile deschise. Flăcările au luat 64 de vieți și au mutilat pentru totdeauna zeci de destine.
Un raport al corpului de control al Guvernului de la București vorbește câteva luni mai târziu despre lipsa de reacție și coordonare a celor care au acționat în acea noapte. Prima salvare a ajuns în 11 minute. Au urmat mai târziu altele. Insuficiente însă pentru numărul mare de răniți. Raportul arată că intervenția din noaptea de 30 octombrie a fost o acțiune necoordonată. De altfel, asta se vede și din imaginile acelei nopți. Coordonarea acțiunii a fost plasată de la un superior la altul în funcție de cum apăreau la fața locului, scrie stirileprotv.ro.
Ultimul sosit a fost vicepremierul de atunci, Gabriel Oprea, care avea o singură grijă. „L-am informat pe președintele Iohannis. I-am transmis și primului ministru.”
26 de oameni au fost declarați decedați la fața locului. 184 de răniți au fost internați în 11 spitale din București. Situația depășea orice imaginație și mai presus de toate capacitatea de primire în spitale, spitale care nu aveau nimic în comun cu tratarea arșilor. Pentru răniți și pentru familiile lor începea un coșmar.
„M-am trezit în România la spital, tot în seara aia, că plângeam după o sticlă de apă și nu puteam să deschid ochii, fiindcă mă dureau foarte tare. Deliram și le-am spus asistenților: ce frumoși sunteți! Și atunci mi s-a spus că și eu sunt foarte frumos. Și eu am răspuns că n-o să mai fiu."
Ce trebuie să fi fost oare în inima unui copil, aflat în clubul Colectiv, în seara de 30 octombrie? Este greu de imaginat. Trecuseră doar trei săptămâni de când Pavlos împlinise 15 ani, iar concertul Goodbye to Gravity era un vis împlinit. Mergea alături de cei mai buni prieteni, Laur și Mihai, în scaun cu rotile.
Cu o putere nebănuită a reușit să iasă cu Mihai în brațe și să îl predea unor oameni de la salvare. Apoi a ajuns și el la o asistentă. „Am luat-o de umeri, am zguduit-o și am spus: fă-mi ceva că mă doare. De aici mi s-a tăiat filmul."
Sunt momente în care ai vrea să apeși pe un buton să se oprească totul și să o iei de la capăt
Între timp, părinții aflaseră că în Colectiv a avut loc un incendiu. L-au căutat în toate spitalele, degeaba. Peste câteva ore, un prieten l-a găsit la Elias, ultimul spital în care părinții nu ajunseseră. Medicii i-au spus că starea lui Pavlos e gravă. Iar unul dintre ei i-a recomandat să-l mute la spitalul de copii, Grigore Alexandrescu. „Zice: aici am 11. E focar de infecție. Cel mai bine e să-l duci acolo."
Pavlos, alături de alți 7 pacienți români, a fost transferat pe 7 noiembrie, la Bruxelles. Acolo, la aterizare, a făcut stop cardio respirator și medicii au reușit să-l salveze la limită - după 40 de minute de resuscitare. A fost cel mai dificil caz, spun medicii belgieni. Avea arsuri pe 60 la sută din suprafața corpului. În plus, din spitalele noastre plecase cu bacterii extrem de rezistente.
Belgia a fost o șansa la viață. A stat în comă indusă aproape doua luni, iar părinții au trăit fiecare zi cu gândul că ar putea fi ultima pentru copilul lor.
La un an distanta de la Colectiv, Pavlos se află tot în Belgia, acolo unde mai are mult de stat. Nu știe numărul operațiilor suferite și nici câte îl mai așteaptă.
Bogdan Moleșag sau Bobo, cum îi spun prietenii, este toboșarul formației Up to Eleven. S-a trezit din comă înaintea lui Pavlos. „Din păcate, am căzut cu mâinile întinse înspre față și de-asta mi-au fost așa de grav afectate, de au trebuit să-mi amputeze 6 degete aici, în Belgia. Au fost arse până la os. Adică carbonizate."
Bogdan a avut arsuri pe 35% din suprafața corpului, dar și pe căile respiratorii. Iar din spitalul Sfântul Ioan, în care a fost îngrijit în prima săptămână, a plecat cu mai multe bacterii, care i-au pus viața în pericol. A suferit până acum nu mai puțin de 16 operații.
„Sunt momente în care ai vrea să apeși pe un buton să se oprească totul și să o iei de la capăt. Dar când te gândești că atâția nu mai sunt, îți dai seama, de fapt, că ai avut noroc”, spune Bogdan.
Spitalele din România în care au fost internați răniții erau adevărate bombe, focare de infecție care omorau oameni
„Avem de toate!” - asta a spus în față ministrul Sănătății a doua zi după tragedia din Colectiv. Și nimeni din cei care îi stăteau în preajmă nu l-a contrazis, mai scrie stirileprotv.ro.
În realitate însă, spitalele din România în care au fost internați răniții erau adevărate bombe, focare de infecție care omorau oameni. De ce nu s-a cerut imediat ajutorul Europei? De ce nu i-au dus mai repede de aici pe răniți? Sunt întrebări la care găsim acum răspunsuri și explicații. Răspunsuri care însă nu îi mai pot aduce înapoi pe cei plecați și nu le pot alina durerile celor răniți.
Alexandru Iancu a fost coleg de salon cu Bogdan Moleșag. A murit după aproape o lună de chin în spitalul Sfântul Ioan. Tatăl său, Eugen, răsfoiește acum dosarul medical și arată condițiile în care a fost internat și tratat fiul său în 30 octombrie.
„Era învelit în pătură de campanie. Un mare ars prin carnea căruia intră orice, tu îl învelești în halul ăsta. Copilul meu cu 27% arsuri pe corp trebuia să scape. Ăștia afară scapă cu 70%. Iar al meu cu 27… ce să scape când sâmbătă I s-a făcut analiza iar luni, când a venit rezultatul avea confirmată prima bacterie. Al meu a fost primul copil, din cate știu eu, cu rezultat luni. Deci el în câteva ore sâmbătă a luat prima bacterie…și a murit cu 5 bacterii. “
Că spitalele sunt mizerabile și că echipamentele și medicamentele lipseau știam cu toții. Și cu toate astea, a doua zi, ministrul Sănătății de la acea vreme, Nicolae Bănicioiu ne spunea că aveam de toate. „Avem toate echipamentele și toate medicamentele necesare pentru tot ce este nevoie în momentul de față. Din punctul de vedere al părții de infrastructură s-a asigurat tot.”
█ Milioane de euro pentru o secție de terapie, care nu a funcționat niciodată
Câteva zile mai târziu, Bănicioiu își nega spusele. „Eu n-am spus niciodată...nu îmi răstălmăciți vorbele."
L-am întrebat acum pe fostul ministru de ce a spus atunci că „avem de toate”.
„A fost și oboseala”, spune Banicioiu. „Nopțile alea nu am avut absolut timp deloc să dorm. Eu nu am avut timp să dorm. A fost o situație de dezastru și eu cred ca a fost o reacție exemplară în momentul acela pentru că oamenii s-au mobilizat. Toata lumea s-a mobilizat. Am încercat să aducem tot ce era nevoie în momentele acelea pentru a trece de prima faza.”
Fals însă. Din spitale lipseau multe. Prea multe. Eugen Iancu, care și-a pierdut copilul în tragedie, relatează: „Pe data de 5 noiembrie cer plămân artificial, el vine pe 9 noiembrie și pe 13 noiembrie se înfundă filtrele. Bineînțeles că nu aveau să le schimbe. Și mie vin și îmi spun că e bine. Ca i-au scos plămânul artificial că dacă îi scot din aparate înseamnă că copilul se comportă mai bine. Ceea ce era o minciună….din acte rezultă că s-au înfundat filtrele. De aia le-a scos. Nu au fost în stare să vină și să spună „băi oameni ni s-au înfundat filtrele. Din prima zi le-am spus că e nevoie de plămân artificial plus filtru. Au fost fundații care s-au oferit să cumpere 20 și s-au opus pentru că nu-i așa, avem de toate.”
În raportul corpului de control se arată că România putea activa mecanismul de protecție civilă al Uniunii Europene. Puteam să cerem ajutorul altor state. Raed Arafat era șeful Departamentului pentru situații de Urgență. El trebuia să tragă semnalul de alarmă. N-a făcut-o.
„Mecanismul de protecție civilă, dacă avea procedura pentru astfel de situații, noi nu aveam acum întâlnirile astea pentru a stabili procedura pentru astfel de situații”, susține Raed Arafat. El spune că procedura nu există pentru arși, doar pentru „inundații mari, cutremure”. „Cei care ne-au atacat că nu i-am pus imediat în alt avion habar nu au cum merg lucrurile și să pui astfel de victime în avioane și să fugi cu ele în alte țări. Adică chiar nu se face și chiar nu s-ar fi primit. Sunt spitale care au zis vă primim în ziua cutare că nu am locuri sau personal.”
Acești bolnavi oricum nu erau transportabili
Multe zile au fost irosite. Pentru răniți fiecare ora conta. Au fost ținuți aici și s-au umplut de bacterii. Elena Copaciu a fost șefa secției de terapie intensivă din Spitalul Universitar a plecat cu puțin timp înainte de Colectiv, nemulțumită ca șefii spitalului nu îi lua în seamă atenționările. „Era ca o bombă cu ceas și era previzibil ca la un moment dat, în momentul în care se face rabat de la niște reguli generale de aseptie și antiseptie, lucrurile acestea se vor răzbuna dacă pot să spun așa. “
În tratatele de specialitate se arată că un mare ars trebuie transferat cât mai repede în clinici de specialitate. Intervalul trebuie să fie între 24 și maxim 72 de ore de la producerea accidentului. Mai marii sănătății din acea vremea ne-au tot spus că pacienții nu pot fi mutați în străinătate pentru că nu rezistă transportului. „Acești bolnavi oricum nu erau transportabili. Erau în stare foarte critică la terapie intensivă”, susținea Raed Arafat.
Dar transporturi nu s-au organizat nici măcar pentru cei care nu erau foarte grav. S-a pierdut timp. Timp în care infecțiile și bacteriile i-au năpădit.
La spitalul universitar a fost si Alex Hogea, un tânăr de doar 19 ani. Pe 4 noiembrie, tatăl lui Alex a primit acceptul spitalului AKH din Viena să-și transfere fiul acolo. Dar s-a lovit de birocrație și de temerile șefilor de spital. Avea nevoie de o hârtie, formularul e112 prin care statul roman decontează tratamentul în străinătate. Procedura prevede ca medicii trebuie să recunoască în scris faptul ca pacientul nu poate fi tratat aici. Într-o înregistrare, managerul spitalului universitar de la acea vreme Catalin Cârstoiu spune de ce a ezitat să își dea acordul. Se temea că o să stârnească imaginea României.
„Dacă eu semnam un asemenea formular putea să vina curtea de conturi peste 10 ani, 3 luni. Și să zică cum? De ce ați semnat? V-ați asigurat că sunt îndeplinite condițiile? Era o situație excepțională pe care ei trebuiau să o rezolve. Era perfect eligibil pentru e112 cu condiția să existe dovezi evidente că nu sunt spații în țară care să asigure. Nu scria nimeni chestia asta pe hârtie. E secție de arși la Timișoara. În contract cu casa. I-am spus și lui Arafat și lui Bănicioiu. Daca eu semnez primul formular e112 obținut de către pacient și nu de către statul român înseamnă că eu, directorul unui spital, garantez oficial că Romania nu e în stare să facă chestia asta. Faceți-o voi.”
Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru: „Pe raport trebuia să se semneze șeful spitalului și cu șeful de secție. Și medicul curant care își dăduse acordul încă de pe 4 acceptul că poate fi transportat. Totul a stat în două semnături.”
Pe 5 noiembrie a apărut informația că fiul său va fi dus în Israel. S-a bucurat. În seara zilei de 5 noiembrie i s-a spus că va fi dus în Belgia. S-a bucurat din nou. Și-a luat soția și a plecat în Belgia pentru a fi alături de copilul lor. Dar copilul nu a mai ajuns. Nu a fost trimis din România pentru că nu mai erau locuri în avion. „Eu nu am fost informat că el e rezerva. Știți cum scrie acolo? Dintr-o regretabilă eroare nu am fost informat.”
În cele din urmă, Alex a fost trimis în spitalul din Viena pe 7 noiembrie, seara, acolo unde ar fi trebuit să ajungă în urmă cu 3 zile. Era prea târziu. Avea trei bacterii în sânge. Alex a murit în spitalul din Austria două săptămâni mai târziu. Acum Narcis Hogea, dar și Eugen Iancu și mulți alții își vor căuta dreptatea în justiție.
„Eu sunt din cei care au crezut în Arafat și în sistemul romanesc”, spune Eugen Iancu. „La ora asta îmi dau seama că și Arafat și sistemul românesc sunt doi criminali. S-au opus salvării copiilor noștri.”
█ Articole relaționate: